x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Şcoli, grădiniţe, ponei

0
Autor: Lucian Avramescu 14 Sep 2010 - 00:00
Şcoli, grădiniţe, ponei


Percep şi acum, cu o nedesluşită emoţie, de la o distanţă care mă ţine departe de copilărie, începutul anului şcolar. Sună clopoţelul şi uşile claselor se deschid ca nişte pleoape somnoroase, retrezite după o vară lungă. Grădiniţele îşi desfac şi ele zumzăitoarele urdinişuri de stup, intrările mirifice spre o lume de acuarele şi pitici. Hăinuţe curate, uneori noi, flori în mâinile mămicilor virginale şcolar, la prima atingere cu o responsabilitate neîncercată, curentul electric al bucuriei care trece neştiut de la unul la altul.

Am copil de şcoală, am copil de grădiniţă, am intrat, şi pe această poartă, în rândul lumii aţâţate de speranţa viitorului. Ce mai contează că din unele şcoli au fugit, alungaţi de prigoana politică a sărăciei, dascălii? Unii şi-au lăsat demisii seci, alţii laconice anunţuri (nu cereri!) de intrare, pe termen nedefinit, în concediu fără plată. Ce contează că în unele şcoli acoperişul e perforat, pereţii se descojesc, iar varul întins cu bidineaua pe pereţi camuflează greu sau deloc paragina?

Duminică, splendidă zi de toamnă la marginea Bucureştilor. Respir câmpia din ferma doctorului Mihai Petcu, din Pantelimon, cea mai mare crescătorie de vaci Holstein din România, încăpăţânată, prin încăpăţânarea proprietarului ei, să supravieţuiască în condiţiile în care numărul vacilor a scăzut, într-un timp istoriceşte rezumat, de la şapte milioane în '89, la 1,5 milioane azi. Împart, la soare, o strapontină de lemn, între un iaz cu gâşte şi raţe şi o alee cu prichindei gălăgioşi, cu fiul doctorului, Sorin Petcu, tânăr simpatic şi informat, de vârsta băiatului meu. Umblat prin lume, tânărul s-a întors acasă încărcat de idei şi hotărât să-l convingă pe babacu să facă şi altceva cu vacile lui decât să le hrănească, doftoricească, ocrotească şi, eventual la urmă de tot, să le mulgă.

Aşa s-a născut, anexă didactică pentru o capitală de blocuri şi betoane, o minifermă-parc, plină de animăluţe şi viaţă, atracţie formidabilă pentru copiii care n-au şansa bunicilor la ţară şi au fost văduviţi de bucuria de a vedea o găină vie. În America, zic eu, copiii unei şcoli, puşi să deseneze o banală galinacee au făcut-o fără cap şi gheare, aşa cum o cumpără tata şi mama de la supermarket. Mai nou, râde Sorin, la zi cu informaţiile genetice, americanii au făurit o rasă fără fulgi. Prin unele transferuri de coduri genetice, un animal poate deveni chiar alt animal. Mă gândesc dacă oamenii de ştiinţă ar inventa un revelator asemeni celui fotografic să ne arate, dincolo de făţărnicia declaraţiilor, cum e un om politic pe dinlăuntru. Să vezi, de pildă, după o injecţie discretă, că într-un mare patriot declarat stă de fapt un şarlatan, iar pe dedesubt, un ministru, să zicem (sau un şef de stat!), e o hienă.

Se deschide, s-a deschis ieri, cu fast mimat şi cu scârţâit prelung, poarta anului şcolar. Pica mereu, aşa ştiam, exceptând situaţia în care se nimerea să fie duminica, în 15 septembrie. Domnul Funeriu, expert în calculat viteza cu care mâna lui Patriciu, potrivită, prin chirurgie cinematografică, în prelungirea mâinii domnului Băsescu, a cârpit un copil la Ploieşti, a decis, în marele lui avânt reformist ca şcoala să pornească în 13. Miroase într-adevăr a norocoasă reformă. O reformă cu profesori care şi-au agăţat pe piept fluturaşul salariului "mărit cu 50 la sută", că de aceea - nu? - suntem un stat de drept, respectând legile votate şi promulgate, o reformă cu jumătate din şcoli orfane de aprobări de funcţionare.

E toamnă, e început de viaţă tumultuoasă în şcoli şi grădiniţe şi mă uit la copilaşii care zburdă pe aleile parcului cu animăluţe. Un băieţel, căruia mama i-a explicat că o căpriţă îl poate împunge (căpriţa e cât el şi nu împunge pe nimeni) întreabă, în faţa unei raţe cu un cârd de boboci dacă şi "lasa împunze". Nu, raţa nu împunge, copile! Oiţe, măgăruşi, ponei, raţe leşeşti care lunecă graţioase ca nişte chifle pe geamul apei. O fetiţă a scăpat peste ţarcul de un lat de palmă unde stă culcat la soare un iepure de casă flocos. Copilul se culcă lângă iepure şi-l scarpină în blana bogată. Urecheatul stă cuminte, iar tatăl copilului, amuzat, trage câteva poze. Ce frumoasă ar fi o zi pe săptămână a grădiniţelor cu prichindei din Capitală aici unde viaţa e netrunchiată. Nici genetic şi nici politic.

Şcoală privată, făcută de un turc, Ahmet Aki, pe undeva prin zona Muncii. Se cheamă Liceul internaţional "Lumina". Prin teste discrete, copiii au fost rânduiţi din vară pe clase după aptitudini. E o bucurie să-i calci pragul. Totul degajă lumină. Să fie grădiniţa privată, iniţiativa didactică privată gen Petcu, şcoala privată, de unde nu fug profesorii, reţeta scăpării de surogatul Funeriu? Poate. Din păcate însă, oricât de mult ar coborî preţul aceşti particulari, mulţi, din ce în ce mai mulţi concetăţeni pun surdină dorinţei de a-şi educa, aşa cum trebuie, copiii. Intrăm într-o iarnă cu zăpezi negre, poate cea mai nemiloasă din istoria modernă a României. Ninge deja cu fulgi negri la orizont.

P.S. La Antena 3, Iosif Buble m-a întrebat de ce au tras în câinele lui Sorin Ovidiu Vântu. I-am răspuns că acolo, dincolo de orgolii şi răzbunări, miza e presa mogulului. Au făcut un exerciţiu. Ziariştii sunt câinii de pază ai democraţiei. Au împuşcat întâi câinele. Urmează ei. În Rusia s-a trecut direct la împuşcarea ziariştilor. Aici se face, pentru aparenţe democratice, un mic ocol. Doar suntem în UE!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de