Scrisoarea lui Simion Gârlea

Simion Gârlea se apropie de suta de ani, e născut în 1918 și din 1945 s-a mutat în Teleorman, după ce Al Doilea Război  Mondial l-a  lăsat teafăr la vatră. Numai că Basarabia lui natală a trecut atunci la sovietici, el alegând definitiv România. Îmi trimite  o epistolă,  ca să-și "descarce starea grea sufletească", poate că a "ajuns la capătul drumului" și, de aceea,  vrea să mai spună ce-l doare. Caligrafie îngrijită, de dascăl vechi, rânduită într-un chenar tras în trei culori  - roșu, galben și albastru. "Am trăit sub Ferdinand,  Mihai, Carol al II-lea, iar Mihai, Gheorghe Gheorghiu-Dej (mai înainte a fost Petru Groza), Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, 10 ani cu Traian Băsescu și ultimul, Klaus Iohannis, daă niciodată ca acum”, îmi  înșiră nume cât o istorie întreagă. Sunt copleșiț, omul acesta vine  din vremuri la care noi nici nu cutezăm să năzuim cu gândul. Ce îngrămădeală  de amintiri trebuie să-l biruie seara, la culcare ! Cum o fi să supraviețuiești atâtor întâmplări, mereu mai singur și părăsit de toți ?  "Țara  este  condusă de la televizor. Odată, l-am auzit pe unul declarând că parlamentarii au imunitate ca să poată fura ! Demult, când nu aveam  televizor, lumea era mai liniștită, cel puțin la țară. Ca să aflăm ce mai e nou, ne duceam la primărie sau la cârciumă. Ori la moară, unde măcinam grâu și porumb, să mâncăm", îmi descrie în vorbe puține viața de altădată. Ceva, ceva am  mai prins și eu din rămășițele traiului de odinioară, de  unde și nostalgiile de care nu e chip să scap. Azi, veștile se bulucesc  pe ecran, dar nu mai știm să deosebim adevărul de minciună, în cea mai sinistră epocă a manipulării  mediatice. "Nu suport să văd oameni  cărora li se pun cătușe, mai ales femei, care nu prezintă riscul de a fugi", citesc în continuare și mă frec la ochi. Parcă ar cita din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, auziți, riscul de fugă ! De-ar privi la fel arestarea preventivă și judecătorii noștri, sigur am fi  o țară mai blândă.  Însă, cel mai tare îl necăjește  pe nonagenar uitarea în care  i-a împins societatea pe veteranii de război. Nu ca pe revoluționarii din 1989, omagiați întruna  pe micile ecrane după 25 decembrie 2014. Și Simion Gârlea are  dreptate, îndeosebi când socotește morții de pe front, pe categorii - ofițeri, subofițeri, trupeți. Cifra totală mă înmărmurește. "Pe  toți cei de mai sus, doar popa și rudele îi mai pomenesc în ziua Înălțării.  Conducerea țării  a uitat de jertfa lor pentru reîntregirea hotarelor țării", se plânge degeaba, fiindcă autoritățile sunt surde. Chiar, o fi atât de costisitor  să li se  prezinte onoruri acestor eroi, cât încă mai sunt vii ?

"Basarabia mea,
 Am să mor și nu te voi vedea,
 Că mulți ani au trecut
De când te-am pierdut.

În gând mereu te-am  purtat
Și  nu te-am uitat,
Lacrimi au curs mereu
De dorul tău.

Grea viață am  avut
De când, Basarabie, te-am pierdut,
Iar când am să mor
Voi spune dor, dor, dor... ”
Astfel își încheie  scrisoarea Simion Gârlea din Vitănești, nu înainte de a mărturisi că "lacrimile  sunt expresia  vie a durerii". Îmi este rușine de acest prezent mic și laș care îi obligă  pe întregitorii României  să suporte droaia de umilințe, iertați-ne, vă rog ! Dacă aș fi șeful statului, i-aș decora cu titlul de părinți – apostoli ai neamului. Dacă.