Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se întâmplă rar astăzi să vorbeşti cu un om şi el să-ţi spună: "Sunt foarte fericit. Mă simt grozav, nu-mi lipseşte nimic!". La întrebarea "ce faci", oamenii răspund cu un automatism: "Bine!". Dar este doar automatism. E-un bine şăgalnic, un bine mofturos, o simplă expresie politicoasă. Nimeni nu face chiar aşa de "bine" şi asta nu doar pentru că-i în natura existenţei să te incite prin suferinţă. Omul sfârşeşte prin a fi provocat de el însuşi, de sistemele sociale, de politicile arţăgoase, chinuitoare, nedrepte, de lipsuri şi de corsetele inevitabile în care-l ţine lumea. Uneori cei mai apropiaţi dintre "oamenii Omului", cei mai iubiţi dintre ei îi întind neuronii ca pe nişte elastice! Dincolo de "binele" declarat cu buzele strânse, îngrijorarea, tristeţea, frica de pierdere, frica de lipsuri, nesiguranţa, neîncrederea şi lipsa de speranţă sunt răspunsurile autentice la întrebarea banală "ce faci?".
Oare omul "închis" în hrubele materiei, dependent de lucrurile lumii şi frustrat de îndată ce simte că nu poate ajunge la ele, are şansa recuperării "stării sale de bine"? Poate omul găsi mijloace de autosusţinere a "binelui interior" în vreme ce lumea înconjurătoare-i devorată de strigăte de ajutor şi deznădejde? Mulţi spun "da", se poate! Dar trebuie să găseşti "cheia", să găseşti uşa către tine însuţi. Să-ţi întorci privirea de la lume, să te uiţi puţin, la început chiar şi câteva clipe, în tine însuţi. Iniţiaţii spun că asta-i problema omului; el se uită insistent într-o direcţie greşită. Se uită afară, către lume şi se autohipnotizează cu gândul că lumea-i... în afara sa. Dar dacă n-ai fi tu şi dacă n-ai avea emoţii cu privire la lume, dacă n-ai gândi despre lume în propria-ţi minte, unde-ar fi lumea? Probabil că-n mintea şi-n sentimentul oricărui altul care este. În mintea şi-n sentimentul celui ce vede orice ar vedea în lume. Deci, lumea pe care o vezi e-n tine...
Omul poate învăţa - nu la fel ca personajul lui Borjes, care colindă în lung şi-n lat după comoară, ca să o găsească apoi în curtea casei din care plecase! Călătoria hrăneşte mintea căutătorului, dar... comoara-i aproape mereu la o aruncătură de respiraţie. În inima pe care omul n-o mai poate asculta din pricina vârtejului de gânduri ce-l învăluie, parcă anume să-l zdruncine, să-l zăpăcească total. Omul crede că lumea-i determină sentimentele, emoţiile şi-i controlează fluxul minţii. Omul crede că trăirile i se impun şi el nu poate face nimic; este un nefericit etern sau, într-un caz mai optimist, capabil să fie "fericit din când în când". În fapt, el poate să facă "bine", dacă ajunge să accepte că-n el însuşi nu poate intra nimeni fără permisiune. Fiinţa ascunsă printre umbrele minţii face "bine" cu adevărat. Nu se supără niciodată. Nu are nevoi nemăsurate. Nu are nevoie de senzaţii fantastice pentru a fi fericită şi nici de o lovitură la Loterie ca să facă chiar "bine".
Calea către acea fiinţă interioară este ceea ce cauţi, numai dacă te saturi cu adevărat de bâjbâit prin ale lumii valuri zgomotoase. În ea se află refugiul, dar şi victoria. Nu este necesar să cauţi comoara pe un drum iluzoriu (aparent real), cât să rămâi într-un loc, în linişte. Să-ţi linişteşti mintea. Să-ţi iei atenţia de la lume măcar din când în când, ca pe-un răgaz duminical. Să faci o "duminică" de cinci minute, de o oră, de câteva momente pentru liniştirea minţii. Să faci duminică într-o zi de miercuri sau într-o zi de luni, nu contează!
Şi-n duminica aceea să nu faci altceva decât să stai liniştit. Să asculţi... în interiorul tău, dincolo de gânduri, dincolo de întâmplări, dincolo de vise sau de năluciri. Căci tocmai acolo poţi descoperi... fiinţa complet liniştită din tine însuţi. Glasul ei nu revarsă gânduri. Vocea ei nu se aude în nici un fel pe care-l cunoşti în lumea aceasta. Pare doar că ţi se deschide o "ureche" necunoscută, care aude fantastic de clar că tu "chiar faci bine" şi "faci bine fără nici un motiv". Acesta-i glasul vieţii. Glasul existenţei, care face bine, oricât de rău ţi-ar părea ţi-e că faci. Şi, dacă ai răbdare, dacă vrei, dacă insişti să asculţi vocea aceasta, vei înţelege de ce ţi s-a spus acum 2.000 de ani: "Nu te îngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul ştie ce-ţi trebuie şi îţi va da!".
