x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Scurtă „poveste’” a unei vieţi de o sută de ani

0
Autor: Maria Timuc 09 Dec 2010 - 19:48

Am cunoscut-o pe Maica Doroteia în urmă cu doi ani, puţin înainte să îm­plinească vârsta de 100 de ani. Acum se apropie de 102 ani. Am stat de vorbă în căsuţa sa de la Mă­năs­tirea Pasărea, într-o cameră cu pereţii plini de icoane. Într-o zi de no­iembrie, Soarele strălucea ne­fi­resc, iar razele sale puternice treceau prin fereastră şi prin perdele, luminând cu putere chipul maicii. O vedeam scăldată în lumină, la propriu şi la figurat! Ţinea în mână „Psal­tirea”, o carte de căpătâi – spu­nea ea – din care-i bine să citeşti zi de zi. Maica ştia, însă, pe de rost ne­nu­mărate rugăciuni şi cântece. Mai­ca Doroteia mi-a povestit în amă­nunt... viaţa ei; mi s-a părut că-i un fel de carte de istorie această că­lu­gă­riţă, căci în amintirile ei se re­gă­sesc dramele primului, dar şi ale celui de-al doilea război mondial, ca şi personalităţi precum Patriarhul Justinian, Nicolae Iorga sau Ar­mand Călinescu. Maica a rămas or­fa­nă de ambii părinţi încă de la vârsta de 5 ani, împreună cu cei şase fraţi ai săi. Maica Doroteia s-a dus către călugărie din pricina chemării sufletului; ea este ceea ce se poate numi „călugăriţă prin vocaţie”. Totul a început în copilărie, când a participat la o slujbă de chemare a ploii în satul ei natal. Preoţii au scos icoana Sfintei Paraschiva şi s-au rugat pentru ploaie, după o secetă prelungită, care uscase totul în cale. Şi-n timpul slujbei, din senin a venit ploaia! Copilul care era Maica Doroteia atunci, impresionat de povestea Sfintei Paraschiva, care abandonase bogăţia şi traiul bun şi le dăduse totul celor săraci, ca şi de minunea care se făcuse prin venirea ploii, jurase să facă într-o zi ca „sfânta Paraschiva”!

Am întrebat-o „care-i secretul vie­ţii lungi” şi de ce oamenii au atâ­tea probleme în viaţă? „Dumnezeu ştie secretele vieţii lungi”, mi-a răs­puns ea cu seninătate. Iar despre pro­blemele oamenilor, eu cred că ele vin din pricina „poftelor şi a fri­cii”. „Şi cum aţi alungat poftele şi fri­ca”, am întrebat-o curioasă? Iar răs­punsul ei a fost de-a dreptul ului­tor: „Credinţa neclintită în Dumne­zeu mi-a luat poftele şi frica”, mi-a spus maica fără să clipească. „Dacă Dumnezeu este cu mine şi cred asta cu adevărat, de ce să-mi fie frică? De ce să-mi fie poftă?” Iată ce mi­nu­nă­ţie: „credinţa neclintită în Dum­ne­zeu”. Este ceea ce ne lipseşte nouă, oamenilor de rând. Noi nu avem o credinţă neclintită şi de aceea ne cuprinde „frica”; frica de cr­i­ză, frica de rău, frica de lipsuri, fri­ca de viitor, frica de alţi oameni, fri­ca de viaţă, de moarte, de ex­tra­te­reştri, de apocalipsă, de terorişti, fri­ca de noapte şi de boală. În tra­tatele de psihiatrie sunt numărate vreo 380 de frici, dacă-mi amintesc bine, dar un distins profesor psihiatru mi-a spus cândva că suntem departe de a le fi enumerat pe toate.

Pentru Maica Doroteia nu mai este nici un fel de frică. „Aveam vreo 40 de ani şi m-am îmbolnăvit rău, credeam că o să mor dintr-un moment în altul. Am fost bolnavă de multe ori, dar... iată unde am ajuns. Nu mi-a fost frică, am avut în­cre­de­re că Dumnezeu este prezent, este cu mine şi m-am lăsat în voia Lui. Şi El m-a scos din toate cum­pe­nele; ceva neaşteptat apărea, ceva care salva situaţia de fiecare dată”, mi-a mărturisit Maica. M-am gândit din prima clipă la modelul „cre­dinţei neclintite” al maicii Doroteia şi-am înţeles că acesta-i, poate, drumul fiecăruia dintre noi. Nu atât ex­pli­caţiile intelectuale, nu atât cu­noaş­terea (căci în cunoaştere sunt dr­u­muri pline de capcane, iar stră­lucirea ei poate fi şi amăgirea noastră) sau subţirica înţelepciune ome­neas­că ne pot... duce către Dumne­zeu, cât – aşa cum a spus şi Iisus – cre­dinţa noastră în Dumnezeu. Aces­ta-i stâlpul existenţei, fundaţia psi­hologiei sănătoase şi calea către lu­ciditate, raţiune, iubire şi frumu­seţe. Expresia de neuitat „credinţa ne­clintită în Dumnezeu mi-a luat frica şi poftele” ar putea rămâne în­ti­părită în memoria sufletului şi a min­ţii noastre, pentru ca – ori de câte ori ne este teamă de ceva, să ne amintim că Dumnezeu este Pre­zent. Dacă Dumnezeu este prezent, de ce şi de cine să-ţi fie teamă?

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de