x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Scuturarea cerului

0
Autor: Ştefan Mitroi 23 Apr 2015 - 13:40
Cel mai înalt copac din satul nostru era cerul. Dar ne era frică să urcăm în el. Nu din cauza înălțimii pe care o avea, ci ca să nu ne întâlnim pe drum cu vreunul dintre cei ce muriseră. Se spunea că aceștia stau toată ziua cocoțați în vârful lui.

Creșteau fel de fel de bunătăți pe crengile cerului. Ca să putem ajunge la ele, mai bine zis, ele să ajungă la noi, ne strângeam mai mulți copii la un loc și începeam să-l scuturăm. Noaptea, când se pârguiau stelele, ne plăcea cel mai mult. În fiecare stea viermănoasă stătea pitit un vârcolac. Doamne, ce-l mai fugăreau câinii pe uliți! Ploile ne plăceau crude. Fulgerele nu ne plăceau deloc. Dar le scuturam și pe ele, ca să aibă oamenii mari de la ce să-și aprindă țigara.

Și ne mai plăceau berzele. Le scuturam mai întâi cuiburile, care nu cădeau niciodată pe pământ, ci doar în vârful unui stâlp de telegraf. Ele nimereau, atunci când le venea rândul, direct în cuiburi.

Exista o zi, ce se chema Paște, când oamenii mari dădeau în mintea noastră, a copiilor. Căci se apucau și ei să scuture cerul. Lor le plăcea să spună că de lumină. Păi de unde lumină la miezul nopții? Deoarece acesta era momentul pe care îl alegeau. În realitate, însă, ei voiau să scuture cerul de Dumnezeu. Dar le era rușine să recunoască, știind că se vor întoarce acasă cu mâinile goale. Întrucât Dumnezeu mai avea mult, mult de tot, până să se coacă!

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de