x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Se dă” lumină

0
Autor: Lucian Avramescu 29 Apr 2008 - 00:00
“Se dă” lumină


Am trăit o jumătate de veac sub semnul lui “se dă”. Se dă carne, se dă zahăr, se dau adidaşi de porc şi tacîmuri de Crevedia. Cozile începeau la miezul nopţii.

Noapte fără stele deasupra turlelor bisericii. O mulţime tăcută compartimentează întunericul de pe treptele sfîntului locaş. Nou-veniţii se rînduiesc în spate, respectînd aceeaşi regulă a tăcerii. Doar vocea preotului, nevăzut (biserica este deja plină de enoriaşi), răzbate peste mulţime. Din cînd în cînd, glasului preotului, pe care-l bănuiesc bătrîn, i se alătură voci corale tinere. Preoţii noii generaţii sau studenţi la Teologie. Mai sînt zece minute pînă la miezul nopţii şi curtea, trotuarele, strada întreagă s-au umplut cu mii de oameni. Cei de acum nu mai sînt cei din urmă cu o oră. Nou-veniţii trădează o nerăbdare pragmatică. Vor musai lumină şi o vor repede. N-au timp de pierdut. “Cînd se dă lumină?”, întreabă un tînăr evident iritat. Şi-a lăsat maşina, ultimul răcnet, cu motorul pornit, în mijlocul străzii, încălecînd linia de tramvai. În dreapta şoferului, o jună care fumează. “Nu mai durează mult”, îi răspunde cu reproş o femeie. Între timp, limuzina decapotabilă este înconjurată de lume. Tînărul stă cu spatele spre biserică şi vorbeşte agitat la telefon. Coboară şi însoţitoarea, care ia distanţă faţă de ceilalţi, trăgînd din ţigara desigur scumpă şi specială. Slujba înregistrează o pauză. Apoi, puternică, vocea preotului: “Veniţi de luaţi lumină!”. Staţia de amplificare duce vestea departe. Unii rămîn pe loc. Alţii se înghesuie spre treptele pronaosului. “Nu vă-nghesuiţi, daţi de la unul la altul!”, îndeamnă parohul. Lumina se lăţeşte greu peste marea de oameni. Se aud vociferări. Un vlăjgan ras pe cap înjură. Înjură urît. Între timp, cel cu maşina despică mulţimea în două, apucă de undeva lumină, se-ntoarce la decapotabilă. Claxonează. E greu de ieşit. Fata aruncă jos ţigara. Ai cui or fi tinerii aceştia, mă întreb eu ca blegul. Descendenţi de ştabi politici, beizadele? El e fiul unui mafiot de cartier? “Hristos a înviat!”, proclamă preotul. “Adevărat a înviat!”,  răspundem în cor. Am trăit o jumătate de veac sub semnul lui “se dă”. Se dă carne, se dă zahăr, se dau adidaşi de porc şi tacîmuri de Crevedia. Cozile începeau la miezul nopţii. Foamea clădea cozi răbdătoare. Iată însă în jurul a mii de biserici mii şi sute de mii de oameni aşteptînd lumină. Lumina Învierii Fiului lui Dumnezeu. Mi­nunea neegalată a credinţei. Oamenii aceştia aşteaptă cuminţi (cei mai mulţi dintre ei) să primească un simbol, o abstracţiune. Numai Cel de Sus poate împlini aşa ceva. Încet, încet oamenii, protejînd în palme flacăra învierii,

se-mprăştie pe străzi. Unică şi fascinantă revărsare de pîraie de lumină pînă la cea mai pitită scară de bloc. Hristos a înviat! Parc. Seara primei zile de Paşti. Cîteva persoane încearcă un remediu la abundenţa culinară. Un bătrîn, cu faţa albă ca hîrtia, ţine de zgardă un cîine care are ceva de brac german. Am şi eu la Sîngeru un brac german superb. Mai am şi cîţiva urmaşi ai lui de care nu m-am îndurat să mă despart. Bătrînul şi cîinele seamănă. La mers, la chip. Bracul e un cîine vioi. Cel din parc e căznit, trist, fără pofta de a căuta urme. Bătrînul şi cîinele povestesc, fără cuvinte, despre boală şi singurătate. Cine ştie în spatele cărui ochi de geam, lipit cu ziar, se va retrage spre seară amărîta lor convieţuire. Televizorul ni-l arată pe preşedintele Băsescu familist, retras pentru slujba de înviere la Cozia şi pentru odihnă la vila de lux a lui Ceauşescu de la Olăneşti. Hristos a înviat, îi spun eu preşedintelui din faţa micului ecran. Preşedintele nu mă aude. Spune ceva unui microfon. Microfon pentru declaraţii în noaptea de Înviere?

Şeful statului ne-nvaţă că trebuie să învăţăm pe cine să credem şi pe cine să nu credem. Să distingem pe cel care minte de cel care e sincer. E, pesemne, o pildă bi­blică. Fireşte, trebuie să-l credem pe el şi să ne-ndoim de sinceritatea duş­ma­nilor săi. S-o credem, de pildă, pe doamna Udrea şi să ne-ndoim de spusele Noricăi Nicolai. Să-l credem pe Boc şi în nici un caz pe Ludovic Orban. Să facem literă de Evanghelie din ce grăiesc Stolojan şi Blaga şi să-i zvîrlim în mocirla neîncrederii pe Crin Antonescu şi pe Cristian Diaconescu. Pilde de Paşti. Lumina a intrat în case prin lumînarea adusă de la biserică în crucea nopţii şi ocrotită în palme. Hristos a înviat!

Citeşte mai multe despre:   editorial,   lumina

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de