Se subţiază satul românesc

Am participat, sâmbătă, la o întâlnire pe cât de emoţionantă pe atât de insolită. Se vedeau, după 40 de ani, la Predeal-Sărari, comună situată peste Teleajen, la 6 km de Vălenii de Munte, elevii de gimnaziu de atunci, chemaţi de o nouă profesoară de română, mai tânără fireşte decât vechii învăţăcei. A existat şi un moment literar cu subsemnatul, pârât că are o nouă carte sub tipar, venit de peste câteva dealuri, de la Sângeru. A existat ritualul catalogului, strigat de profesoara care preda atunci limba română şi franceza, o ardeleancă energică, doamna Renţea. A depănat amintiri, unele umoristice, legate de elevii care au răspuns prezent. A fost un lung raport de realizări, cele mai multe contabilizând fii, fiice, nepoţi, unii risipiţi prin spanii şi italii sau prin bangladeşuri îndepărtate. Comuna, cu o şcoală mare, cu etaj, îngrijită şi curată, mai are mai puţin de un sfert din elevii de atunci. Au dispărut şi o parte dintre elevii strigaţi la catalog. Nu în lumea largă, să-şi caute copiii, ci în pământ. A fost şi un tăcut şi înlăcrimat moment de reculegere. Decedat, spuneau în şoaptă ceilalţi. Femeia de serviciu a şcolii, fostă elevă şi ea, a mulţumit noii directoare că a menţinut-o pe post, fiindcă putea să şi-l piardă, mulţi colegi recomandându-se şomeri. Ea a şi amintit dirigintei de atunci că avea nota zece la franceză, singura de altfel care a evocat predarea în şcoală a limbii lui Voltaire şi Balzac.

În Predeal-Sărari, pe lângă şcoala din centru, mai exista o şcoală, în satul aparţinător Zâmbroaia. Nu mai e. Nu mai e din lipsă de elevi. Elevii devin specia rară a satului românesc. Rămân şcolile mari, cele mai multe făcute în vremea comunistă, cu clase-stas, trase la şapirograf, cu tabla neagră atârnată în peretele din spatele catedrei, cu geamuri largi şi clase aproape pustii. Ce se petrece? Satul, observ, votează abundent, cu morţi cu tot. România anunţă 18 milioane de alegători la care se adaugă o populaţie şcolară de aproape 4 milioane de suflete. Unde se găsesc ei toţi, părinţi şi mai ales odrasle, fiindcă uliţele încep să fie pustii? Valentina Manache, profesoara care a iniţiat cu inteligentă însufleţire, acţiunea de la sfârşitul săptămânii trecute, e şi preoteasă. Părintele Nicolae, soţul ei, ne-a arătat şi biserica, în renovare de 15 ani, cu bolţi largi şi tencuială crudă unde ar trebui să stea, ieşiţi de sub pensula zugravului, sfinţii. Nu-s bani de sfinţi şi vopsele. Satul, sărac şi împuţinat, dă şi el bisericii cât poate şi poate doar leuţul pentru lumânări şi pomelnice. Ministerul, unde zace uitată într-un sertar, o cerere de sprijin, nu catadicseşte să se uite binevoitor spre o comună cu o mie şi ceva de suflete. Se găsesc mereu fonduri pentru bisericile aşezărilor cu mulţi alegători, iar în unele oraşe sunt mai multe biserici decât străzi şi cârciumi.
La Predealul acesta Sărari, pe sub care trece cel mai mare zăcământ de sare al Europei, iar ţiţeiul îl scoţi încă din fântâna grădinii, cu găleata, înrudit doar onomastic cu faimoasa staţiune de pe Valea Prahovei, un mănunchi de foşti elevi, cu dascălii lor de ieri şi cu inimoşii dascăli de azi, fiindcă am găsit aici un mănunchi de profesori tineri învredniciţi cu har şi pasiune, au găsit nimerit să se cheme unul pe celălalt la catalog. Mulţi nu mai sunt. Unii, încă în putere, se laudă cu meseriile pe care le-au avut, dar s-au volatilizat împreună cu fabricile care funcţionau pe Valea Teleajenului. Am trăit, la Predeal-Sărari, bucuria unei întâlniri cu cititorii, în ceea ce mă priveşte, generoasă şi caldă (un dascăl mi-a recitat o poezie pe care nu mi-o mai ştiam), dar am trăit şi un fel de tristeţe pe care e greu s-o explic, dar cititorul meu cu certitudine o înţelege şi dezleagă.