x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Semne de stagflaţie?

0
Autor: Daniel Daianu 12 Dec 2007 - 00:00

In primul rănd se cuvine să lămuresc ce inţeleg economiştii prin "stagflaţie". Găndirea macroeconomică convenţională consideră că, pe termen scurt, ar exista un compromis (trade-off) intre gradul de utilizare a resurselor şi inflaţie; cu căt utilizarea resurselor ar fi mai aproape de capacitatea maximă, cu atăt ritmul inflaţiei ar fi mai inalt.



In primul rănd se cuvine să lămuresc ce inţeleg economiştii prin "stagflaţie". Găndirea macroeconomică convenţională consideră că, pe termen scurt, ar exista un compromis (trade-off) intre gradul de utilizare a resurselor şi inflaţie; cu căt utilizarea resurselor ar fi mai aproape de capacitatea maximă, cu atăt ritmul inflaţiei ar fi mai inalt. Curba Phillips a incercat să ilustreze această relaţie, ce a fost utilizată de guverne după al doilea război mondial in conceperea politicilor economice. Drept este că in deceniile opt şi nouă această teză a fost combătută de monetarişti, care au adus argumente analitice puternice şi dovezi empirice, ce infirmau trade-off-ul amintit. S-a arătat astfel că impulsionarea activităţii economice, mai ales cănd există rigidităţi in piaţă, ar alimenta spirala preţuri-salarii, ceea ce ar duce inflaţia, finalmente, la un nivel superior, lăsănd gradul de utilizare a resurselor (forţei de muncă) neschimbat. Dar pe termen scurt tentaţia politicienilor şi a consilierilor lor a continuat să fie ataşată de teza compromisului de natură keyenesistă (Keynes a fost economistul britanic care a teoretizat intervenţia statului in economie pentru a combate o recesiune).


Deci, ideea coabitării stagnării (recesiunii) economice cu inflaţia pare stranie economiştilor — fie ei de persuasiuni paradigmatice diferite. A venit insă şocul preţului ţiţeiului din deceniul opt al secolului trecut, care a cauzat o recesiune puternică in economiile avansate concomitent cu accelerarea inflaţiei. Explicaţia dată de economişti atunci a fost că şocuri puternice, ce nu pot fi amortizate de sistem prin realocări rapide de resurse şi mişcări de preţuri relative, conduc la scăderi de producţie şi inflaţie. Şi cum in economiile reale, chiar cele mai performante, se manifestă rigidităţi importante pe pieţele muncii, capitalului şi altor factori de producţie, ele fac ca şocuri de magnitudine extremă să conducă la combinaţia de decelerare a creşterii economice cu accelerare de inflaţie.


Turbulenţele financiare incepute in august a.c. persistă, şi ele au provocat un "ingheţ" pe pieţele internaţionale de credit. Cum am observat in căteva articole din Jurnalul Naţional, această situaţie este rezultatul, in largă măsură, al opacizării pieţelor financiare, care la răndul ei işi are originea in utilizarea de derivative (inovaţii financiare) fără o reglementare adecvată a pieţelor. Opinia mea este că turbulenţele financiare vor persista in 2008 şi costul creditului impreună cu creşterea preţurilor la energie şi alimente (determinată de ascensiunea economică a Asiei) echivalează cu un nou şoc major pentru economiile lumii, ce depind masiv de importul de energie. Acest şoc se manifestă pe latura ofertei, prin mărirea costurilor de tranzacţie (creşte preţul unor inputuri de bază), ceea ce provoacă puseuri inflaţioniste. In acelaşi timp, criza de pe piaţa internaţională a creditului conduce la o diminuare a ritmului activităţii economice.


Băncile centrale se confruntă cu o dilemă mare. Pe de o parte, presiunile inflaţioniste (care se simt şi la nivelul inflaţiei de bază, aşa-numita "core inflation", spre deosebire de "inflaţia nominală"/ head inflation, care include preţurile la energie şi alimente) reclamă o străngere a politicii monetare prin ridicări de dobănzi. Pe de altă parte, frica de tulburări majore (sistemice) pe pieţele financiare, ca şi teama de recesiune, au obligat numeroase bănci centrale să coboare dobănzi de intervenţie, sau să le menţină la acelaşi nivel, deşi presiunile inflaţioniste sunt clare. Aşa s-a intămplat in SUA cu dobănzile Fed-ului, in Europa cu BCE (Banca Central Europeană), in Australia, Marea Britanie, Japonia etc.


Suntem intr-o perioadă de trecere in lume de la credit ieftin la unul scump, de creştere a preţurilor la produse de bază (basic commodities). Această perioadă inseamnă şi o incetinire de activitate economică in SUA şi in numeroase ţări din Uniunea Europeană. Iar creşterea economică puternică din Asia argumentează dimensiunea şocului preţurilor prin cauzalităţile evocate mai sus. De aici rezultă un nou spectru al stagflaţiei.


In aceste circumstanţe internaţionale, politica economică din Romănia trebuie să găsească căi de a evita derapaje majore concomitent cu urmărirea ţintelor de dezvoltare economică. Nu va fi insă uşor!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de