x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Semnificaţiile unui refuz

0
Autor: Ion Cristoiu 08 Feb 2008 - 00:00

Şmecheri, mai-marii Uniunii Europene s-au gândit să întindă sârbilor o capcană: semnarea unui Acord în virtutea căruia s-ar putea (precizez, s-ar putea) ca sârbii să aibă înlesniri de vize în spaţiul UE.



Uniunea Europeană a amânat semnarea Acordului interimar cu Serbia, programată să aibă loc joi, 7 februarie 2008. Motivul? La Belgrad s-a declanşat o criză politică acută, provocată de refuzul premierului, Vojislav Kostuniţa, de a semna acest acord. Multor români poziţia lui Kostuniţa ar putea să li se pară prostească. Explicabil:

1) Analfabeţi în materie de ce se întâmplă în jurul poiatei numite ţara lor, românii habar n-au despre situaţia din Serbia.

2) Obişnuiţi de douăzeci de ani de şmecherii parveniţi în fruntea ţării, românii sunt gata să leşine la gândul că o ţară refuză un acord cu Uniunea Europeană.


Păi de dragul de a ne pune bine cu NATO, cu Uniunea Europeană, cu America, noi, românii, am fost în stare de orice: de la a furniza Occidentului carne de tun până la a admite ca ambasadorul american să ne scuipe în ochi prin amestecul său brutal în viaţa politică internă.


Cum să nu fie românii stupefiaţi la gestul sârbilor, când mai-marii lor au închinat votarea Tratatului de la Lisabona popasului de câteva ore al lui Nicolas Sarkozy la Bucureşti, iar eforturile – chiar dacă timide – ale guvernului de a-şi impune punctele de vedere la Bruxelles sunt taxate drept "răţoieli" de bucătăresele presei aservite trusturilor străine? Întâmplările de la Belgrad nu pot fi însă înţelese fără o cunoaştere minimă a situaţiei. A doua zi după ce sârbii au votat în favoarea lui Boris Tadici, omul Uniunii Europene, statele membre ale UE (inclusiv România) au aprobat programul de desfăşurare a forţei militare a UE în Kosovo. Potrivit dreptului internaţional, confirmat de Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate, Serbia deţine suveranitatea asupra provinciei Kosovo. Uniunea Europeană sprijină ruperea Kosovo din teritoriul sârbesc.


În acest sens, Uniunea Europeană nu s-a mulţumit să-şi declare susţinerea pentru liderii Kosovo, dar, mai mult, a decis să-i ajute şi practic, trimiţând în Kosovo, înainte de proclamarea independenţei, o forţă militară. Trebuie neapărat spus că România, deşi sporăvăieşte pe toate drumurile că e împotriva independenţei Kosovo, participă practic la independenţa de facto prin participarea la forţa militară a UE. Liderii de la Belgrad nu vor să audă nici în ruptul capului de trimiterea forţei militare a UE. Din următoarele motive:

1) Încalcă suveranitatea statului sârb. Câtă vreme Kosovo e a Serbiei, o forţă militară străină nu poate fi prezentă pe teritoriul său fără aprobarea autorităţilor.

2) E un mijloc perfid şi mult mai grav decât susţinerea declarativă de a-i sprijini pe liderii kosovari în aventura lor. În clipa când în Kosovo vor veni primii militari ai acestei forţe, proclamarea independenţei va fi floare la ureche. Deja Kosovo e scoasă de sub suveranitatea statului sârb. În plus, această forţă militară e pentru liderii kosovari garanţia că Belgradul nu va îndrăzni să facă nici o mişcare de forţă.


Şmecheri, mai-marii Uniunii Europene s-au gândit să întindă sârbilor o capcană: semnarea unui Acord în virtutea căruia s-ar putea (precizez, s-ar putea) ca sârbii să aibă înlesniri de vize în spaţiul UE. Deşi nu se spune pe faţă, semnarea Acordului trece drept un troc între sârbi şi UE: Kosovo în schimbul vizelor.


În iunie 1940, când a apărut Diktatul de la Moscova, unii politicieni au avertizat asupra pericolului reprezentat de acceptarea diktatului de către România. În viitor, la orice discuţie pe plan internaţional, retrocedarea Basarabiei va fi justificată ca având acceptul Bucureştilor. Ceva asemănător se petrece şi în cazul Kosovo. Semnarea Acordului de către Belgrad cu cei care trimit trupe are semnificaţia unei recunoaşteri implicite a cedării Kosovo. Atât din perspectiva dreptului internaţional prezent, cât şi a istoriei, e de preferat ca pierderea Kosovo să treacă drept un act comis de un duşman decât de un prieten. Pentru că, odată semnat Acordul, Uniunea Europeană devine Aliat Protector al Serbiei.  Un aliat care taie însă o mână Serbiei.


Pentru liderii sârbi conştienţi de semnificaţia momentului, semnarea Acordului nu poate avea loc înainte de proclamarea independenţei Kosovo fără riscul de a trece drept o acceptare de către sârbi a raptului. După aceea, după ce lumea se va convinge că proclamarea independenţii s-a făcut în dispreţul voinţei sârbeşti, se vor putea relua discuţiile cu Uniunea Europeană.

Citeşte mai multe despre:   kosovo,   editorial,   europeană,   uniunea,   uniunea europeana

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de