x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Semnul de întrebare

0
Autor: Tudor Octavian 19 Aug 2010 - 00:00
De la un fost coleg de serviciu, pe care nu-l mai văzusem de 20 de ani, mi-am notat telefoanele altor doi, pe care nu-i mai văzusem de 30. L-am întâlnit pe stradă, conversaţia a fost convenţională, iar telefoanele colegilor stabiliţi de multă vreme în Franţa şi în Germania le-am notat, fiindcă omul m-a întrebat dacă voiam să le am şi n-ar fi fost frumos să spun nu.

S-a întâmplat mai apoi ca după numai o săptămână să ajung la München, unde locuia unul dintre foştii colegi, al cărui număr de telefon tocmai îl scrisesem în carnet şi - dând peste el, numărul - să mă întrebe: "Nu vrei să vă vedeţi? Da' de ce nu vrei?". Nu-i nici o greşeală: numerele de telefon, odată consemnate undeva, te reclamă de parcă au fost adormite şi s-au trezit. Îţi cer să le bagi în seamă. Cele mai insistente sunt numerele despre care nu ştii de ce le-ai reţinut. Iar dacă ai pus lângă ele un semn şi ai uitat de ce l-ai pus, poţi să ai parte de tot felul de neplăceri. Am pus cândva lângă un număr scris în grabă pe coperta unei cărţi trei semne de exclamare. Atunci când am dat de el şi m-am întrebat de ce-oi fi pus acele trei exclamaţiuni, m-am simţit obligat să sun, să spun cum mă cheamă şi să mă scuz că nu notasem şi cui îi aparţinea. M-am trezit înjurat de mamă, ţigăneşte, din toţi rărunchii, cu senzaţia că mă paşte şi o bătaie. Ceea ce însemna că uitasem esenţialul: semnele de exclamaţie mă avertizau să nu formez niciodată acel număr!

Lângă numărul de telefon al fostului coleg din München adăugasem un mic semn de întrebare. În doar o săptămână uitasem de ce. N-aveam nici un motiv să-l sun şi să mă întâlnesc cu fostul coleg, dar aveam unul: să clarific situaţia semnului întrebării. Colegul mi-a propus să ne întâlnim într-o staţie de metrou, dar de ce trebuia să ne întâlnim cred că nici lui nu-i era clar. Politeţea duce adesea în fundături. După ce am stabilit ora şi locul, precum şi modul în care urma să ne recunoaştem, dacă ne-am fi găsit foarte schimbaţi, mi-am dat seama că motivele ca să nu mă duc la întâlnire se vădeau a fi mai multe şi mai serioase decât acelea care-mi spuneau că nu era demn de mine să fixez o întâlnire şi să nu mă duc.

Era ca şi cum urma să-mi întâlnesc trecutul în părţile lui gri. Să scormonesc într-un timp îndepărtat, unde ştiam că nu aveam să găsesc nimic. Multe lucruri le facem, fiindcă suntem îmboldiţi să le facem: de numerele de telefon, de interesele celor din jur, de un sentiment discret de culpă, rămas într-o cută a memoriei, de vremea care trece... De îndată ce am ajuns în staţia de metrou am făcut scurt stânga-mprejur şi nu m-am uitat în urmă. Seara, când i-am telefonat fostului coleg ca să lămurim "neînţelegerea", omul nu era deloc supărat. "Metroul are două intrări - a zis el -, ne-am aşteptat la intrări diferite. O să ne vedem altă dată."
Din felul în care-mi vorbea înţelegeam că altă dată avea să fie într-o staţie de metrou cu 100 de intrări.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de