x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sentimentul de cuşcă

0
Autor: Tudor Octavian 29 Apr 2009 - 00:00

Am trudit cândva şapte ani ca un dam­nat, de la opt dimineaţa până către miezul nopţii. Nu contează unde şi de ce, contea­ză doar că începusem să-mi iubesc con­di­ţia de sclav.



Când eşti apăsat de un sentiment al responsabilităţii ne­con­di­ţ­i­onat, apăsarea pe creier are ceva din fatalitatea unei iubiri fără speranţă. Am început să-mi iubesc condiţia de sclav, fiindcă nu-mi mai imaginam şi alt fel de viaţă decât mun­ca la infinit.

Somnul îmi era tulbure, bântuit de personajele şi de treburile neterminate din ziua pe care tocmai o încheiasem. Dar şi de ameninţările zilei care avea să vină. Nu am căzut dintr-o dată în capcana care e funcţia de factotum. În primele luni m-am amăgit cu gândul că era doar o situaţie de tranziţie. Din afară, lucrul la o revistă săptămânală pare să aibă un în­ce­put şi un sfârşit în cuprinsul celor şapte zile. În realitate nu există început, nu există sfârşit, există numai treceri dintr-o suprapunere de griji în altă suprapunere. Un ghem de incertitudini, din care, pe măsură ce-l descâlceşti, dai în alte încâlceli. Nici astăzi, travaliul la un săptămânal nu-i altfel. Astăzi însă nu-ţi taie nimeni capul dacă numele preşedintelui e tipărit cu greşeli.

În cei şapte ani, în care m-am simţit deopotrivă indispensabil, inutil şi profund vulnerabil, frica de greşeli mă făcea să greşesc tot timpul. Nu aveai cum să greşeşti capital, întrucât la erorile mari vegheau mai mulţi, dar erorile mici erau judecate exagerat. Ţi se făcea proces de intenţie şi dintr-o virgulă aşezată aiurea. Mi-au trebuit mai multe luni, după c-e n-am mai fost şefuleţ, să mă vindec de amintirea fricii de greşeli. La drept vorbind, vindecat definitiv n-am fost mult timp, până când alte frici au laut locul celor vechi.

Un om normal se întreabă, citind ase­menea istorii, de ce nu m-am dat la o par­te dacă simţeam că nu fac faţă unei funcţii copleşite de responsabilităţi. Răs­pun­sul la întrebare nu încape într-o fra­ză. Nici bolile nu-l doboară toate pe om de la o zi la alta. Responsabilitatea e o suferinţă cu gestaţie lungă, de cele mai multe ori imună la tratamentele în uz. Unii oameni sunt născuţi să fie şefi. Eu n-am această vocaţie. Din 1990 n-am şefi şi muncesc fără teamă de şefi. Unii suferă îmbolnăviri şi mai rele decât sim­ţă­mân­tul unei responsabilităţi la nesfârşit. Su­feră de convingerea că-s indispensabili, că în absenţa lor totul se duce dracului. Trecând de atunci multă vreme, judec acei şapte ani de viaţă în cuşcă de parcă ar fi vorba despre altcineva, nu despre mi­ne. La drept vorbind, am şi fost altcineva.

Bărbaţii încercaţi un timp de senti­men­tul că lumea va intra în haos, dacă ei nu se ţin de treabă, înţeleg ce vreau să spun. De aceea e bine ca preşedinţii să lase Cotrocenii după un mandat, cel mult două, fiindcă fac sindromul de indispen­sabili. Înnebunesc crezându-se unici şi de neînlocuit.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de