x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sentimentul romanesc al penibilului

0
22 Iun 2004 - 00:00

Intr-o singura saptamana. Unu. Primesc un mail de la un ziar financiar. Mi se propune o rubrica permanenta in care sa prezint carti, mi se fixeaza si un onorariu.

"De ce nu?", imi zic. Nu-mi strica niste bani si, pe de alta parte, nici lor nu le strica o mica oaza culturala intr-un ziar plin de cifre si date. Scriu primul articol, apare, mi se spune ca e bine, scriu si al doilea articol, apoi si al treilea, care insa nu mai apar. Scanez singur copertile cartilor despre care scriu, le trimit pe toate prin mail. Oamenii ma cheama si la o intalnire cu redactia. Avem o discutie interesanta, pe teme generale, dupa care sefii ziarului raman cu mine. Si, spre surprinderea mea, incep sa-mi explice ca ei, de fapt, n-au nevoie de rubrica mea. Ce sa caute intr-un ziar de profilul lor o rubrica despre carti? "Bine, dar…" Nici un dar. Trebuie sa inteleg ca profilul lor nu le permite… "Totusi, parca dumneavoastra mi-ati facut propunerea", indraznesc si eu sa zic. "Nu, v-a facut propunerea cineva din redactie care n-avea caderea sa v-o faca." "Dar pastrez inca mail-urile cu sigla dumneavoastra…" Nu, nu si nu! OK, zic, dragoste cu sila nu se poate, voi pune capat rubricii mele. Dar macar platiti-mi munca de pana-acum. "Va putem plati doar un singur articol, cel aparut", imi zice sefa si-mi spune apoi o suma considerabil mai mica decat cea care-mi fusese oferita initial. Ma ridic de pe scaun: "Multumesc, n-am nevoie de acesti bani". Imi iau la revedere si plec.

Doi. Trebuie sa iau lectii de sofat. Vorbesc la telefon cu instructorul, ne dam intalnire, ajung la masina lui. Din ea iese o biata femeie, alba ca varul la fata si cu genunchii tremurand. "Urca in locul ei la volan si da-i drumul!", imi zice instructorul, lat si paros, intr-o camasa leoarca de transpiratie. "Stati putin, ar trebui sa discutam intai conditiile, orarul…" "Urca, dom-le, n-auzi? Mai pierdem vremea de pomana?" Mergem vreo douazeci de metri si opreste brusc. "Ce faci, dom-le? Ce faci?", racneste. Ma fac mic si tac. "Vrei sa-nveti sa conduci pe pinioanele mele? Ti-am spus sa schimbi viteza elegant. E-le-gant! Stii ce-nseamna cuvantu-asta, e-le-gant? Ai auzit vreodata cuvantu-asta?" Apoi am tot oprit din douazeci in douazeci de metri. Se pare ca n-auzisem pan-atunci de o gramada de cuvinte din limba romana. Instructorul mi le reaminteste silabisindu-le si tipand. Ma lasa la volan in dreptul unei bodegi si dispare pentru un sfert de ora. Se-ntoarce cu un ceai. "Hai, da-i drumul!" Pornesc si mai merg eternii douazeci de metri. Imi pune iar frana si se-ntoarce spre mine privindu-ma ca pe-un gandac. "Dom’le, ce e-n capu-ala al tau? Ce e-n capu-ala pe care-l duci pe umeri degeaba?" Abia atunci am indraznit si eu sa-i spun: "In capul meu e ca nu mai vreau sa iau ore cu dumneavoastra. Va rog sa-mi spuneti cat va datorez pana acum". In viata mea n-am vazut om mai uimit. "Da’ ce ti-am facut, dom’le? Ia uite, dom’le… e sensibil dumnealui… Nemaipomenit!" Am coborat de la volan alb ca varul si cu genunchii tremurand si-am plecat pe jos spre casa.

Trei. O asociatie romaneasca dintr-o tara occidentala ma invita, cu cateva luni in urma, pentru o lectura in tara respectiva. Si prin mail, si prin viu grai imi face o oferta de onorariu. Cu foarte putin timp inainte de a pleca spre destinatie primesc un alt mail, in care onorariul mentionat e doar jumatate din suma initiala. Ce sa mai fac acum? Ar trebui, ca si in celelalte doua situatii, sa multumesc politicos si sa raman acasa, dar e imposibil: pregatirile de plecare sunt deja avansate. Voi merge, dar nu-i voi putea privi in ochi pe organizatori, pentru ca-mi va fi jena mie de jena lor.

Nu pot sa-nteleg. Imediat cum ies dintr-o lume extrem de ingusta, lumea prietenilor mei, in care-am supravietuit si-n vremea comunismului, dau numai de situatii de-acest fel. Nu stiu cum sa le evit. Nu stiu cum sa ma port cu acest gen de oameni. Un om, dupa biata si, probabil, naiva mea parere, este mai intai de toate o constiinta. Mitocania, incorectitudinea, minciuna ar trebui sa aduca nesfarsite nopti nedormite celor care le practica zilnic. Dar, pe cand ei dorm linistiti, eu sunt cel care se perpeleste disperat in asternut dupa fiecare astfel de intamplare. Eu ma simt murdarit de o situatie murdara, chiar dac-am nimerit in ea nevinovat. Nu pot privi in fata un om penibil, din mila si din jena, asa cum e indecent sa fixezi un om cu o infirmitate.

Stimati sefi de ziar financiar, stimate instructor auto, stimati organizatori de colocvii, regret profund ca, prin intersectarea intamplatoare a vietilor noastre, v-am produs, poate, cate o mica indispozitie, cate un marunt sentiment de culpabilitate. Imi pare sincer rau si va asigur ca pe viitor n-o sa se mai intample.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de