x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Separaţia la jeg

0
Autor: Tudor Octavian 06 Iun 2009 - 00:00

Jegul are o istorie. Un tablou, care a trecut prin mai multe locuiri, veacuri de-a rândul, le spune restauratorilor şi muzeografilor cum trăiau proprietarii şi chiar genul de relaţii pe care-l aveau cu obiectele din jur.



Jegul are o patrie. Murdăria de pe o mobilă veche românească are altă poveste decât slinul de pe mobilierul secular dintr-un conac englezesc. În 1990, la Brăila, mi-a atras atenţia un vas de metal afumat şi scâlcit, în care nişte zidari îşi încălzeau pe un reşou de şantier, improvizat dintr-o cărămidă refractară şi un ghem de rezistenţă, tocana de cartofi. Le-am cumpărat o oală emailată şi ei mi-au cedat vasul acela îngălat, suportând straturi pietrificate de jeg, fără să-şi ascundă mirarea. Acea mirare de jumătate dezaprobatoare, pe care oamenii cu scaun la cap o au faţă de trăzniţi. După ce l-a curăţat un priceput în argintărie şi l-a adus aproape de forma originală, vasul a început să arate a ceea ce şi era de fapt: un secolul al şaptesprezecelea grecesc de casă bogată.

Jegul are şi un autor. Formându-şi fiecare om o idee anume despre curat şi murdar, murdarul va căpăta personalitate. Un restaurator, care a curăţat mai multe tablouri, venind la el de la proprietari diferiţi, dar achiziţionate după război la destrămarea colecţiei unui negustor de lacuri şi vopsele, îşi dădea seama de la prima vedere de unde plecaseră tablourile în lume. Negustorul obişnuia să le împrospăteze culoarea aplicând pe toate, din vreme-n vreme, zmacuri industriale transparente din magazinul său. Lacurile lucrau în timp şi tablourile făceau un soi de gălbează de lazaret, care ceda foarte greu la diluanţii restauratorului.

Jegul e plin de mistere omeneşti. Un restaurator din Italia, care a studiat după 1990 un număr de tablouri ale clasicilor noştri, colindate prin mai multe case bucureştene de condiţie medie, de-a lungul a o sută de ani, a mărturisit că nu a mai întâlnit o compoziţie a griului murdar, care le acoperea, atât de diferită de îngălările cu care avusese de-a face până atunci. Când a aflat cu ce combustibil funcţionau godinele, cum clocoteau pe sobele din camera de zi ciorbele şi mâncărurile grase de porc şi ce fel de aburi răzbeau din cazanele de fiert rufe, s-a lămurit şi cu ce se combina praful, atât de familiar într-o urbe noroioasă şi copleşită de colb.

Jegul are şi o mândrie a lui. Are o ţară, are o definiţie, are identitate familială, are un trecut. Are tot ce-i trebuie ca să nu se amestece şi să se strice de la curat şi îngrijit. Se poate contamina de la curat şi astfel şi-ar pierde personalitatea. De cele mai multe ori, contrar a ce socotim că e în logica lucrurilor, jegul e cel care se ţine departe de curat, nu curatul de jeg.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de