x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Serviciul funerar Direct în Rai (VII)

0
Autor: Ion Cristoiu 21 Dec 2008 - 00:00
Serviciul funerar Direct în Rai (VII)


CAUZE  •  TRISTEŢEA A POLUAT ATMOSFERA LA FLOREŞTI



Oricum, în zonă îşi făcu apariţia o echipă de specialişti în studierea rolului pe care-l are atmosfera din jur asupra personalităţii individuale. Punând la lucru şi nişte dispozitive speciale, aduse de la Londra, unde dăduseră rezultate excepţionale, măsurând până la nuanţă influenţa ceţei asupra chefului de viaţă al britanicilor, echipa merse din casă în casă, interesându-se de schimbările petrecute în ultimul an în comportamentul oamenilor şi animalelor. Astfel se află de melancolia porcului din coteţul Paraschivei Motolea şi de paloarea ridichilor din grădina Neluţei, ba chiar şi de refuzul porumbeilor călători ai lui Nelu Netea de a mai ieşi din colivii pentru a porni la drum. Datele obţinute, deosebit de bogate, nu puteau fi strânse însă într-o concluzie. În atmosfera din zonă era ceva deosebit. Dar care era acel ceva deosebit, echipa nu reuşea să dibuiască. ˝i nu reuşea şi pentru că, pe măsura trecerii zilelor în cartier, simţeau şi ei cum îi încearcă tot mai tare o lehamite de a mai pune osul la treabă. De cum păşeau pe pavajul Fundăturii determinarea de până atunci îi părăsea deodată. Nu numai că le pierea cheful de muncă, dar, mai mult, începeau să-şi pună întrebări ciudate, la care nici nu se gândiseră mai înainte: De ce dracu’ munceau ca proştii? De ce trăiau? Încotro mergeau?

Descoperiră cauza dintr-o întâmplare. Dintr-o pură întâmplare. Într-o dimineaţă de luni, pe la 11, după ce ajunseră în Fundătură, lăsând în urmă un cortegiu funerar, simţiră că pofta de muncă de până atunci îi părăseşte deodată. Numai la gândul că trebuie iar s-o ia din casă în casă, să întrebe, să noteze şi să întrebe din nou, pentru că răspunsurile erau încâlcite şi marcate de mari suprafeţe confuze, îi apucă o lehamite vecină cu disperarea.

Unul dintre ei propuse să meargă la birou şi să se uite la filmul american de aseară, dat în reluare, pe care nu-l văzuseră, deoarece fuseseră la un chef. Spuneau birou unui soi de salon închiriat pe bani grei într-o casă mai acătării de pe stradă, până la Revoluţie, bibliotecă a Cercului ateist-ştiinţific din cartier, transformată în primii ani de după 1989 într-un restaurant chinezesc de un şmecher de pe la primărie, actualmente intrat în proprietatea unei românce din Australia prin retrocedare. Românca – o femeie la vreo 60 de ani – locuia undeva departe de marile oraşe, la o fermă până la care scrisorile ajungeau aduse de canguri şi atunci doar când aceştia se simţeau bine. Habar n-avea că-i fusese retrocedată căsuţa părinţilor săi dragi, în care-şi petrecuse copilăria, jucându-se de-a Ioana d’Arc, pentru ca, o dată cu venirea comuniştilor, să fie azvârlită în stradă. ˝i n-avea habar din simplul motiv că ea nu numai că nu-şi petrecuse copilăria în casa atât de duios invocată în Memoriul ce se găsea în Arhiva Primăriei, dar, mai mult, nici nu era din urbea X sau măcar din această parte a ţării, ci din alt oraş şi din altă zonă, situate în celălalt capăt al României. Cererea, actele, memoriul, chiar şi articolele lăcrimoase apărute în ziarele locale aparţineau unei bande specializate în retrocedări ilegale. Odată obţinută clădirea, banda o pusese la dispoziţia celor ce veneau în oraş pentru perioade scurte de timp. În salonul mare de la parter, amintind de hala unei multinaţionale, îşi instalaseră cei din echipă biroul: câteva calculatoare dotate cu imprimantă, măsuţe din lemn, dat cu lac negru, o canapea din piele, scaun cu pivot, un televizor.

În timp ce unul dintre ei butona telecomanda, să găsească postul care difuza filmul, un altul deschise larg ferestrele de la stradă, să pătrundă căldura deja bătrână a dimineţii dizolvându-se în prânz.

Filmul începuse deja.

Nici o problemă să-l urmărească. Era un film poliţist american şi, ca toate peliculele de acest gen, puteai să-l vezi de oriunde, de la început, de la mijloc, ba chiar şi când mai avea puţin şi se afişa genericul de final. În film, mafioţii cărora Poliţistul cinstit, dar cu probleme la serviciu şi în familie le dăduse de urmă, vorbeau mai mult în şoaptă, de teamă că sunt înregistraţi de FBI.

Pe stradă trecea un nou cortegiu funerar. Cântecul preoţilor, jeluirile bocitoarelor umpleau aerul de o tristeţe vecină cu deznădejdea. Pe ei, care urmăreau filmul, zgomotul venit pe ferestrele deschise îi stânjenea când se încordau să audă ce spun mafioţii.

Fără să-i spună cineva, unul dintre ei se ridică şi închise ferestrele. Câteva clipe mai târziu, toţi cei din echipă simţiră o transformare radicală. Le venise cheful de muncă. Şeful echipei avu o sclipire în priviri. Se ridică şi cu paşi hotărâţi, de om care urmăreşte altceva decât ceea ce va face imediat, deschise larg ferestrele. Convoiul trecuse. Totuşi pe ei îi apucă din nou lehamitea.

– Asta e!, zise şeful, transformat până la răvăşire, atât de straniu încât ei se temură, o clipă, că-l va lovi apoplexia.

– Am găsit explicaţia! Cum dracu nu ne-am gândit?! Şi precipitându-se, ca şi cum ideile s-ar fi bulucit să fie spuse şi gura lui era prea mică pentru valul lor uriaş, vuind aproape, le făcu imediat legătura între închisul ferestrelor şi plecarea Paulei la Bucureşti.

– E ceva în aerul de aici, din acest cartier. Şi acest ceva e provocat de alaiul funerar care străbate zilnic pe stradă!

Astfel se născu şi se dezvoltă o teorie care trecu aproape neobservată în mediile academice, deoarece îi lipseau fundamentele ştiinţifice solide, dar care avu un colosal succes mediatic.

Cântecele preoţilor, jeluirea bocitoarelor aruncau zilnic în aer cantităţi uriaşe de tristeţe. Lor li se adăugau trecerile zilnice ale alaiului funerar pe stradă, de la firmă până la ieşirea în Bulevard. Spintecat de convoiul trist, aerul se ridica şi sporea melancolia din văzduh. Era ceva asemănător celor ce se întâmplă de obicei în locurile stăpânite de combinate chimice sau chiar siderurgice. Zilnic, în aer sunt aruncate zeci de kilograme de substanţe periculoase pentru organism. În cazul poluării industriale apăreau şi se înmulţeau cazurile de boli grave: cancere, tuberculoză, afecţiuni ale inimii. La Floreşti se întâmpla ceva asemănător. Alaiurile funerare impregnau atmosfera cu mâhniri care influenţau puternic felul de a fi al oamenilor şi animalelor.

Astfel se explica schimbarea spectaculoasă a Paulei Pirpilic. Astfel se descifra misterul porcului care-şi presimţea tăierea. Astfel se explica şi paloarea ridichilor, precum şi alte semne din arbori, legume, din flori, ba chiar şi din becuri.

Pentru a fi siguri în diagnosticul lor, membrii echipei comandară în Franţa un dispozitiv de depistat poluarea psihologică a atmosferei. Era o maşinărie care dăduse rezultate senzaţionale în depistarea modificărilor din atmosfera cartierelor care găzduiau stadioane de fotbal. După un timp, locuitorii încercau o pronunţată tendinţă spre violenţă verbală, iar păsările căpătau o agresivitate neobişnuită. La fel, aparatul înregistrase schimbări semnificative în cartierele care înconjurau discoteci cu o capacitate mai mare de o mie de persoane. Toţi cei din zonă deveneau de o bună dispoziţie de-a dreptul tembelă.

Folosit de mai mult timp, aparatul căpătase celebritate mondială în cazul cercetărilor din jurul locului unde murise prinţesa Diana. Multe persoane care treceau pe acolo spre serviciu invocau o bruscă nevoie de a lăcrima discret.

Locul arunca în atmosferă cantităţi însemnate de mâhnire.

Poate şi pentru că Paula Pirpilic era un subiect care sporea tirajele şi sălta ratingurile, studiul captă interesul presei.

Zile în şir, cotidianele publicară ştiri, reportaje însoţite de fotografii din cartierul cu bucluc al Floreştilor. Cum unii gazetari se dedulceau la mici atenţii, câteva gazete publicară şi interviuri cu proprietarul firmei: Direct în Rai. Ziarelor le urmară televiziunile. Despre atmosferă era uşor de scris. De televizat era mai greu, dat fiind că aerul nu se vede. Disperate, televiziunile se năpustiră asupra firmei Direct în Rai. Avură loc transmisii în direct senzaţionale. Una dintre ele luase chiar un mare premiu la categoria Reportaj de la faţa locului. Reporteriţa se aşezase în sicriu şi, stând acolo, cu mâinile pe piept, transmisese în direct, filmată de un elicopter zburând la joasă înălţime, tot drumul alaiului funerar, de la firmă până la cimitir. Aici se lăsă pusă în groapă şi nu se opri decât când auzi primele lopeţi de pământ căzând pe capacul de lemn.

Vâlva stârnită în jurul întâmplărilor de la Floreşti făcu firmei o publicitate colosală. Astfel că, în cele din urmă, simţind nevoia unei extinderi, Direct în Rai îşi mută sediul undeva în Bărăgan, într-o clădire de proporţiile unei săli de sport. Dat fiind că în jur nu erau locuinţe, nimeni nu se mai plânse de poluarea psihologică a atmosferei.

Cartierul reveni treptat-treptat la normal, o dată cu aerul, care se curăţă încetul cu încetul.

E drept, un timp cei din cartier se confruntară cu un proces invers. Aerul proaspăt, înviorător, luă prin surprindere păsările, animalele, legumele, obiectele. Drept urmare,. acestea fură lovite de o înviorare mai puternică decât normal. Porcul Parschivei Motolea se năpusti asupra coteţului şi-l făcu praf, după care, ajuns în ogradă, începuse să strige: Vreau să fiu făcut cârnaţi! Vreau să fiu făcut cârnaţi! Găinile dovedeau o voiciune deşănţată. Ridichile se înroşiră atât de tare de păreau muiate în sânge. Ceasurile o luară înainte, iar becurile plesniră de explozia de lumină din ele.

Locuitorii umblau turbaţi după ceva de lucrat.

Până la urmă însă acestea trecură.

Cum trec toate pe Pământul ăsta!
Citeşte mai multe despre:   pană,   direct,   de la vintileasa-deal la vintileasa-vale,   direct rai,   funerar

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de