„Siberia numită acasă”

De la „durerea de azi/ sintaxa haotică/ a Karmei” până „la nord de cuvânt/ în Siberia sintactică”, Eliza Macadan a parcurs 16 ani şi patru cărţi – adică exact distanţa de la primul ei volum de versuri, „Spaţiu auster” (Editura Plumb, 1994), la cel mai recent, „La nord de cuvânt” (Editura Tracus Arte, colecţia Drog, 2010). Aparent monoton (ca şi călătoria cu trenul prin taigaua şi tundra siberiană, pe care o evocă), consumat în cuvinte puţine, aspre, directe, reci, austere, acest traseu propune însă o poetă capabilă să construiască un limbaj (poetic) propriu (şi spun „să construiască”, chiar dacă acest eşafodaj al limbii îi e util cel mai adesea pentru a exprima o lume în disoluţie, predestinată evenimentelor de tip catastrofă/calamitate). Iar lucrul acesta mi se pare mai important decât să fi pus mâna pe dicţionarul de sinonime, în încercarea de a-şi lărgi vocabularul şi de a da mai multă strălucire (şi feminitate, spun unii dintre criticii ei) micro-poemelor pe care le scrie.

Sentimentul de solitudine, asociat cu panica (uneori) ori (de cele mai multe ori) cu acceptarea disoluţiei lumii în care trăieşte, tentaţia descrierii, în cuvinte puţine, a imediatului trist, sordid, incert, toate acestea caracterizează poezia Elizei Macadan: „Dormim liniştiţi/ pe un război”; „Hai să mergem/ la malul unei mări reci/ să ne jucăm/ de-a anotimpurile-statui”; „bătrâneţea stă/ cuminte pe bănci/ vociferează numai/ în piaţa de legume/ pubele goale/ împing salubritatea/ afară din oraş”... Aş putea cita, aşa, zeci de versuri care juxtapun tristeţii şi austerităţii limbajului  neaşteptate asocieri de cuvinte, creând, astfel, acele fi­ligranuri lirice care i-au marcat, încă de la prima carte, poezia. Filigranuri lirice în care „se adăposteşte”, ca într-un buncăr antiatomic, în aşteptarea apocalipsei „care nu vine decât cu ţârâita”: „enervant dau nas în nas/ cu moartea mea/ şi-mi scapă printre degete/ jigodia/ la colţ se prostituează/ surorile mele/ pe câţiva bănuţi/ abia de-şi pot plăti/ căldura şi lumina/ din siberia numită acasă/ drăcoaica asta de apocalipsă/ întârzie să apară”... Şi fiindcă tot „întârzie să apară”, poeta îşi ia inima în dinţi, părăseşte buncărul-liric şi pleacă din nou la drum, în căutarea nordului singuratic.

„La nord de cuvânt” e teritoriul îngheţat unde puţine sensuri supravieţuiesc, precum ierburile tundrei... Aparenta secitate stilistică şi „subţirimea” vocabularului nu fac însă decât să sublinieze capacitatea puţinelor cuvinte de a hrăni turme-imagini, aşa cum vegetaţia tundrei hrăneşte turmele migratoare de reni. Cu un verb când curajos – ori măcar de o directeţe care în alte timpuri nu ar fi fost proprie liricii feminine –, când retractil, ascuns într-un sentiment rănit, pe care îi este dificil să îl expună, Eliza Macadan pare, de la o carte la alta, să fi rămas egală sieşi (aproape „manierizată”, în poezie). Cei care o cunosc, şi mai ales cei care îi cunosc experienţa de viaţă, fluctuantă, în migraţie – precum renii-ima­gini pe care îi hrăneşte cu poezie – vor regăsi cu siguranţă în poemele ei toate stările şi timpurile contradictorii pe care le-a traversat. Ea este, cum spune într-un poem, „Meştera Manola” a propriei existenţe: „Pun cărămizi/ şi sacrificii/ mă zidesc/ mă înalţ/ mă surp/ iar pun sacrificii/ şi cărămizi/ mă înalţ/ până la nord de cuvânt”...