x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Simpatia

0
Autor: Tudor Octavian 29 Aug 2007 - 00:00

Sentimentele nu pot fi măsurate. Unii reuşesc să le echivaleze in bani sau in obiecte. Un negustor de haine la măna a doua, care spunea că mă simpatizează, m-a invitat de indată ce şi-a deschis magazinul să-mi aleg căteva geci de piele din stocul pe care-l pusese deoparte pentru prieteni şi diferite ocazii. In 1992 se purtau incă hainele de piele, iar ideea de a-mi umple şifonierul cu mai multe la un preţ de nimic mă umplea de fericire. Căte pot să iau?, am intrebat.

Sentimentele nu pot fi măsurate. Unii reuşesc să le echivaleze in bani sau in obiecte. Un negustor de haine la măna a doua, care spunea că mă simpatizează, m-a invitat de indată ce şi-a deschis magazinul să-mi aleg căteva geci de piele din stocul pe care-l pusese deoparte pentru prieteni şi diferite ocazii. In 1992 se purtau incă hainele de piele, iar ideea de a-mi umple şifonierul cu mai multe la un preţ de nimic mă umplea de fericire. Căte pot să iau?, am intrebat.


Ţi-am spus că am o mare simpatie pentru dumneata. Ia căte pofteşti. Am să cumpăr zece, am zis. Negustorul a stat niţel pe gănduri, a zămbit cu ingăduinţă şi a răspuns: Numai opt. Prin urmare, mă simpatiza de opt geci nemţeşti din piele veritabilă a căte zece dolari bucata. In total, optzeci de dolari. O şi mai mare simpatie ar fi fost una de o sută de dolari. Din care, bineinţeles, trebuia scăzută investiţia, transportul, impozitele etc.


Abia in facultate, la filologie, am devenit conştient de motivele pentru care unii colegi işi băteau joc in liceu de vocabularul şi de felul in care pronunţam unele cuvinte. Ziceam "mia" şi "ţia", in loc de "mie" şi "ţie". Şi măcar de-aş fi zis curat "mia", dar spuneam, ca bunica din partea tatei, un fel de "nghia" armănesc. De asemena, ziceam "dumadă", cu pluralul "dumezi", la tomate. Invitat intr-o familie unde s-au servit somotei prăjiţi i-am numit "moace", aşa cum li se spuneau in cartier puilor de somn. Mai tărziu am insemnat dintr-un "Dicţionar de argou al limbii romăne" o parte din cuvintele "de acasă" şi
m-am oprit, inainte de a fi speriat de ce aflam despre mine, cel de odinioară. M-am simţit un trădător.


Un romăn din Canada, cu care am discutat despre cei cinci ani care-i trebuie unui imigrant ca să se integreze, mi-a spus că de fapt nu-i vorba de anii de adaptare, ci de anii "in care te faci bine de Romănia".


Imi doresc uneori ca nişte oameni care-mi sunt dragi să locuiască aproape, in acelaşi bloc cu mine, să putem plusa in teritoriul prieteniei fără să traversăm oraşul. Viaţa la bloc dă dependenţă. In loc să mă visez vecin de vilă, nu indrăznesc să mă visez decăt vecin de palier. Asta e memoria sărăciei.


Bunicul are 97 de ani, e verde la minte şi-şi vede singur de ale lui, dar ce folos dacă, in loc să se ducă naibii in grădină şi să se uite liniştit după fluturi şi vrăbii, scrie la ziare, işi bagă nasul in treburile familiei şi vrea să fie ascultat cănd vorbeşte. Nimeni nu zice să moară, insă nici aşa, să n-aibă pic de respect pentru bătrăneţea lui. Nu-i simplu să ai un bunic de aproape 100 de ani, care se poartă de parcă ar avea 60. La 97 de ani e o fericire dacă te porţi ca la 80, insă bunicul lasă impresia că se pregăteşte să ia viaţa de la capăt la centenar. Şi nu dănd in mintea copilăriei, cum se cuvine cănd trăieşti atăt de mult, ci in mintea bărbatului matur. De sănătos, slavă Domnului, e sănătos tun, spun ai lui, dar parcă prea sănătos. Zice că se plictiseşte acasă, şi vrea să-şi caute servici. E prea de tot, trebuie să chemăm doctorul.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de