x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sindromul Bancorex

0
Autor: Ionuț Bălan 19 Aug 2013 - 14:19
La trei ani ani de la majorarea TVA nu mai merge nimic. Dar nu asta mă miră, ci de ce în Statele Unite impactul unor măsuri, pozitive sau negative, se transmite în 6 luni, iar la noi e nevoie de trei ani? Pentru că americanii au pieţe şi aduc anticipaţiile în prezent. Au instrumente de hedging cu componentă timp, care cresc capacitatea de reacţie a economiei. La noi însă cei care administrează economia, în primele 6 luni se uită. Iar când văd că mai e lume prin cârciumi spun că nouă n-o să ni se întâmple. Da, dar până la urmă birturile tot s-au golit. De aici se vede că atunci când n-ai pieţe reacţia vine cu întârziere, iar când se produce e exagerată, capătă aspect de “overshooting”.

Fireşte că cele spuse până acum pot fi explicate mai bine cu exemple. Când creditul neperfomant a ajuns la 2%, americanii au recurs la instrumente de piaţă şi au început să-l externalizeze. Nici spaniolilor nu le-a luat prea mult să reacţioneze şi au executat scurt jumătate de milion de proprietăţi, ceea ce le-a permis să menţină neperformanţa la 10%. La noi însă creditele nepeformante au trecut de 20% din totalul împrumuturilor şi asta pentru că problema nu a fost gestionată.

Altfel prezentând problema, în 2009 se puteau vedea nişte credite neperformante de 8%, cam la cât se situau şi la sfârşitul anilor ’90, când România evitase “la mustaţă” incapacitatea de plată. Atunci acel procentaj era concentrat la Bancorex pentru că nu ne-am vândut ţara şi a am preferat să “întreţinem” cu credit o economie decapitalizată, moştenită aşa din vremea comunismului. La jumătatea anilor 2000 au intervenit însă noi tipuri de finanţări, precum creditele ipotecare şi de consum, în condiţiile unei puteri de cumpărare la fel de scăzute. Cu atât mai mult trebuiau luate măsuri. Dar în loc să se execute garanţiile ca în modelul american sau spaniol pentru a fi procurate resurse, s-a decis oprirea creditării sectorului privat pentru a avea statul de unde să se împrumute. După care a apărut Programul Prima Casă pentru a se conserva preţul activelor, ceea ce a omorât şi puţina piaţă imobiliară care mai exista. Fără credit, fără tranzacţii pe piaţă, volumul creditelor neperformante tinde să se tripleze.

Dacă încă nu s-a întâmplat nimic, judecând după “metoda” cu cârciuma, nu înseamnă că nu va avea loc mai târziu o reacţie exagerată, cu aspect de “overshooting”. Explozia de la Bancorex n-a putut fi evitată, dar măcar se putea învaţă ceva de pe urma ei. 


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de