Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Personal nu i-am cunoscut decât pe câţiva dintre securiştii care se ocupau îndeaproape de artişti. Mai bine zis, doar pe cei care se arătau adesea prin mediile pe care le frecventam.
N-aveau nimic deosebit, iar cu ce se îndeletniceau nu ştiam. Unii au păţit ceea ce era logic să păţească. Au căutat să le fie simpatici artiştilor pe care-i spionau şi au căzut într-un complex profesional de admiraţie. Cred că le era ruşine de treaba pe care ajunseseră s-o facă. Ulterior, când artiştii au avut acces la dosarele de la CNSAS, l-am citit şi eu pe al pictorului Mihai Bandac, minunându-mă cât de tâmpiţi puteau fi mulţi dintre ofiţerii care ne monitorizau.
Prin anii 1975 ne adunam seară de seară în atelierul lui Bandac din Strada Eforie vreo zece pictori, sticlari, medici, ceramişti şi gazetari. Întâlnirile urmau în esenţă la fel: partea întâi cu toţi combatanţii treji, partea a doua cu toţi afumaţi, iar unii biruiţi bine de votcă. Într-una din seri, la jumătatea distanţei dintre luciditate şi frenezie bahică, s-a decis în unanimitate constituirea unei societăţi secrete pentru salvarea femeilor îndelung neglijate de bărbaţii lor. Era, bineînţeles, o distracţie, un delir de cheflii cu imaginaţie, hai să-i spunem şi o bagatelă de bodegă, marcată de erotisme fără perdea, pe care numai nişte dobitoci de securişti puteau s-o ia în grav.
Dosarul SIRFA de la CNSAS - aşa ar fi urmat să se cheme Societatea - e în întregime lucrarea unor mărginiţi care făceau din ţânţar armăsar, spre a le dovedi şefilor lor, coloneii şi generalii, cât de vigilenţi, de harnici şi de mari spioni erau.
În grupul de artişti, vreo doi erau turnători. Pe unul din ei îl ştiam toţi că-i scriitor vopsit, pe celălalt nu l-am ghicit nici atunci, nici citind dosarul. În ce mă priveşte, m-a salvat de grija Securităţii faptul că nu ţin la băutură. Când şedinţele SIRFA intrau în repriza a doua şi, cu votca în nas, începea licitaţia masculină pentru recuperarea spirituală a unor neveste de colegi sau pictoriţe stătute, eu plecam. Tare mi-ar fi plăcut să particip măcar cu ideea la acele extrem de elaborate şi nobile, din punct de vedere sexual, operaţiuni de ajutorare a doamnelor. Numai că nu suport oamenii beţi. Pe artiştii din grup îi iubeam cât timp erau treji. Apoi plecam, preferând să-i ştiu doar în condiţia lor de creatori de mâna-ntâi.
Turnătorii, ca să-şi dovedească utilitatea, prezentau în scris serile SIRFA ca pe nişte întruniri conspirative cu bătaie lungă şi antistatală, iar securiştii, ca să pară că au de muncă până peste cap, plusau la minciună. Pentru cine nu ştia despre ce era vorba, SIRFA putea să pară o ameninţare şi la pudoarea Lenuţei Ceauşescu. Prostia, când se încinge rău, mai dă şi în clocot. În zelul lor de nerozi înşiruiţi ierarhic, securiştii care se ocupau de societatea aceea drăguţă şi atât de providenţială în scopuri ţineau să-i convingă pe şefi că sunt pe cale să-i întoarcă pe câţiva dintre fervenţii grupului spre statutul de colaboratori. Ceea ce era o mârşăvie. Mulţi oameni au fost nenorociţi astfel de securişti lăudăroşi, care anunţau, ca-n agricultură, producţii-record de turnători la hectar.
