x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Soarele, ca o omletă pe cer

0
Autor: Lucian Avramescu 25 Aug 2009 - 00:00
Soarele, ca o omletă pe cer Cristian Marcu/


Sfârşit de august. La  Sângeru, în satul meu, soarele răsare umed dintre păduri, ca un mânz sau ca un viţel  ieşit cu sfor­ţări din pântecul mamei sale. Vântul îl linge şi-l usucă până se face mare pe cer. Aici, pe ţărmul Mediteranei, la Barcelona, soarele, aşa cum îl văd printre perdelele camerei de hotel, se iveşte întreg ca o ca­ze­mată, puternic ca o gură de tun roşie, arzător şi inamic. Doar balena albastră a mării, care pufăie la mal cu valuri mici, gâdilată discret de animalele ambar­ca­ţi­u­nilor de pescuit  care-i umblă pe spinare, pare insensibilă la grandomania astrului zilei. La prânz, soarele se dilată ca o omletă pe cer şi nu-l mai vezi. Oriîncotro te-ai uita, te ustură ochii. El e şi la apus, unde se zăreşte, în oraşul păstorit arhitectonic de marele Gaudi, dromaderul unei clădiri ciudate, fără utilitate şi sens, şi la  răsărit, de unde tocmai a plecat, lăsând liber vederii aşa-zisul Oraş Olimpic. Soarele s-a lichefiat, prăjeşte cu untura lui încinsă spinările turiştilor rânduiţi în alveolele celor 80 de kilometri de plajă ai capitalei catalane, dă ordine din înalt şi stăpâneşte. Pe cear­şaful cel mai apropiat se coc la soare doi turişti italieni. Vorbesc fără întrerupere. Bărbatul, tânăr, brunet, cu părul legat la spate într-o coadă, în­cear­că uneori să deschidă un ghid, dar pof­ta de vorbă a femeii îl opreşte. Femeia este vizibil mai vârstnică, ceea ce n-o îm­piedică să-şi expună meduzele albe ale sânilor. Majoritatea femeilor, pe plaja pe care am nimerit, fac de altfel topless. Îmi atrage atenţia neastâmpărul unei familii de spanioli. Sunt ba în apă, ba pe plajă, unde şi-au marcat locul cu un prosop albastru, decolorat, păzit de o sacoşă ponosită, în care stau îngrămădite hai­ne­le de oraş. Copilul, un băieţel de vreo 10 ani, prinde în apă o minge mică pe care tatăl, pe care-l strigă "padre", i-o aruncă de pe mal. Apoi îşi schimbă, cu chiote de bucurie, locurile. Nu m-aş fi oprit asupra acestei scene, tonică în splendida ei banalitate, dacă puştiul n-avea cea mai neîndoielnică figură de chinez. Nu semăna nici cu mama, nici cu tata, ambii spanioli tipici, dar era evident că e fiul lor. Mă joc cu imaginaţia. Construiesc romane. Aş putea să intru în vorbă şi să-i întreb. Aşa, pe ocolite, pentru a nu călca pe vreo rană. Renunţ. Copilul - concluzionez - este înfiat. Părinţii păreau oameni foarte săraci. Ei şi? Şi oamenii săraci înfiază. O pereche de nemţi. Ea poartă ochelari de soare şi nu intră în apă. El stă mai mult în apă. Înoată pe spate. Când se întoarce încearcă să-i povestească ceva. Poate îi spune că apa e bună, valurile mici, nu sunt pietre la mal. Ea nu-l priveşte şi tace. Bărbatul tace şi el.

Zilnic, un negru face plajă sub o largă umbrelă. Nici şezlongul şi nici umbrela nu fac faţă dimensiunii acestui bărbat cioplit în abanos.
Mă, tu de mă-ta să vorbeşti aşa, nu de ma­ma! Vocea răsună peste toată plaja. Vor­bele sunt rostite însă cu prietenie. Identific un grup vesel de români. Unde cade sămânţa unui român se umple locul de el. Şi eu care credeam că sunt singur aici!

N-am fost, până-n această scurtă vacanţă, în Spania. Norocul şi viaţa m-au ajutat să văd multe locuri în lume. Am fost şi-n Japonia, şi-n Brazilia, şi-n  Fili­pine, şi la New York. Am mângâiat şi Zidul Plângerii din Ierusalim, şi Codul lui Hamurabi din Babilonul irakian, am plecat din Kuweit cu o săptămână înaintea începerii războiului şi m-am suit pe Marele Zid din China într-o vreme de răscruce a acestui uriaş popor vechi. În Grecia n-am căutat zeii din Olimp, ci m-am odihnit pe pietroiul de la Delphi, numit Buricul Pământului, şi am aruncat o monedă în amfiteatrul antic de la Epidauros, din Pelopones, pentru a mă înfiora la acustica vechimii. M-am pozat, supra­pu­nându-mi chipul peste Sfinxul de lângă Cairo şi m-am rezemat de pietroaiele Piramidelor. Spun astea nu pentru a-mi contabiliza paşii pe pământ, mult mai numeroşi decât în acest crochiu, ci pentru a-mi explica tensiunea curiozităţii şi ne­du­me­rirea de a nu fi călcat niciodată Spania, cea mai vizitată ţară din Europa, bătând de departe la capitolul număr de turişti Italia şi Grecia.

Umblu seara prin vechiul oraş, mă rătăcesc prin Barceloneta, vechi cartier sărăcăcios de pescari devenit paradis al restaurantelor şi hotelurilor care coboară până-n buza mării, caut clădirea dedicată lui Joan Miro de unul din prietenii lui, arhitect, şi mă odihnesc ascultând muzica unui chitarist bătrân, pe treptele faimoasei Catedrale. Caut în memorie tot ce ştiu sau ştiam despre Spania şi mă trezesc silabisind versuri de Lorca. Unde eşti Estrelita ţigană cu sânii mur­mu­rători? Mâine vreau să ajung la Muzeul Picasso, iar poimâine voi urca pe micul vas de pescuit al unui tânăr catalan cu care m-am împrietenit întâmplător.

P.S. Dedic aceste nevinovate însemnări de vacanţă harnicilor mei înjurători de pe forum, care-şi imaginează că nu putem respira fără să pomenim  zilnic numele idolului lor de ceară. Apropo! La Bar­ce­lona există şi un muzeu caraghios, amuzant doar pentru copii, al figurilor de ceară. Putem îmbogăţi şi noi, cu câteva figuri groteşti, acest muzeu. Toamna care se apropie sper să ne scape de ele pe vecie.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de