Soc si terapie

Aparitia, zilele trecute, a Raportului Global al Competitivitatii, sub egida Forumului Economic Mondial, le-a produs romanilor un soc. Tara noastra a facut un salt spectaculos: a urcat 12 locuri in clasamentul competitivitatii mocroeconomice si 20 in cel al competitivitatii companiilor.

Dupa soc, din care ar fi bine sa ne trezim repede, firesc ar fi sa urmeze un efect terapeutic. Sa capatam ceva curaj. Pentru ca n-am mai coborat, ca in alti ani. Am urcat. Ar fi normal, asadar, ca noua tendinta de ascensiune sa ne faca bine.

Fara sa ne ameteasca. Si fara sa ne trezim ca sarim din granitele realismului. Pentru ca suntem inca sub linia de mijloc. Dintr-un total de 104 tari monitorizate. Si, apoi, sa nu uitam ca sus de tot, pe locul intai, e Finlanda, o tara mica, numarand numai 5 milioane de suflete. Nu putem, deci, sa spunem ca e normal sa fim in a doua jumatate a clasamentului, fiindca ne-au intrecut colosii. Ne-au intrecut si colosi, ca Statele Unite, Germania sau Japonia, dar ne-au intrecut si multe tari mici. Suntem inaintea Bulgariei, dar nu e un motiv de mandrie.

Uitandu-ne insa in gradina noastra, am avea destule motive sa luam ca reper o linie optimista, pe care sa ne-o imaginam miscandu-se de la mai putin rau catre bine. Fiindca mecanismele economice de piata functioneaza. Mai mult: indicatori sintetici cum sunt rata inflatiei, dobanzile, cursul de schimb, creditele transmit deja semnale incurajatoare despre durabilitatea si credibilitatea politicilor macroeconomice. Semnale receptionate pozitiv si de catre Forumul Economic Mondial.

Ani grei vom mai avea. Multi. Dar anii rai au trecut. Candva, intr-o vreme in care tarile din jurul nostru dadeau reformei economice nume, a existat si la noi tentatia unui botez. Unii analisti au ajuns la concluzia ca numele cel mai potrivit pentru reforma noastra ar fi "Gradualitate".

Cum insa "gradualitate" la noi are inteles de temporizare, romanii nu intrevedeau nimic bun. Era limpede ca numele ales arata o stare de fapt: ca ne miscam incet. Daca polonezii si-au numit reforma "Terapie de soc", la noi, mai aproape de adevar ar fi fost opusul acestei titulaturi: "Soc fara terapie". Pentru ca adeseori s-a recurs la masuri-soc in planul restrictiilor, dar s-a actionat cu incetinitorul tocmai in planurile in care s-ar fi impus o mare batalie pentru eficienta economica.

Treptat insa au intervenit schimbari profunde. Inflatia bunaoara, aflata ani la rand intr-o zona incontrolabila, inducand un dezavantaj competitiv imens fata de tarile vecine si fata de intreaga lume, a inceput sa fie tot mai calma. Apoi, piata monetara si piata valutara au iesit, tot treptat, din corsetele dirijisului administrativ, "flotand" catre confruntarea libera intre cerere si oferta.

Dar… mai e mult pana departe. E adevarat ca productivitatea muncii inregistreaza valori pozitive, in conditiile in care numarul de salariati in industria de stat scade continuu. Si cum somajul nu explodeaza, ar fi un semn ca sectorul privat absoarbe forta de munca. Din nefericire insa, acest sector creste lent tocmai in productia de bunuri si de servicii. Mai ales serviciile, potrivit statisticilor oficiale, nu se aliniaza, in PIB, cu realitatile din Europa. Desi, cel putin declarativ, iesim de sub zodia vechiului Sistem al Productiei Materiale - ce intretinea aberatia ca serviciile n-ar aduce venit national - si intram (gafaind) in zodia Sistemului Conturilor Nationale, care reconsidera serviciile si le incadreaza in categoria activitatilor productive.

In fine, in raport cu PIB-ul, acest indicator catre care privesc cu speranta si cu disperare guvernele, managerii, analistii, chiar si publicul larg, el fiind masura cea mai semnificativa a cresterii economice, nici deficitul bugetar, nici deficitul balantei comerciale, nici datoria externa nu depasesc linia de plutire. Dimpotriva, se incadreaza in limitele admise de FMI, Banca Mondiala si UE. Si poate ca, pe directia de miscare a acestei linii optimiste, isi gaseste acum justificare si visul nostru frumos cu miliarde de euro si de dolari americani ce ar putea intra in anii urmatori in tara, nu ca datorie externa, ci sub forma de investitii directe. Numai ca tot vorbind despre PIB, ce exprima cresteri economice peste nivelurile europene, uitam de prea multe ori ce inseamna in fapt acest indicator, ca suma a valorilor adaugate in economia romaneasca. Datele mondiale - si n-o sa ma refer nici la Statele Unite si nici la Japonia - arata ca Finlanda imparte 160 de miliarde de euro la 5 milioane de suflete; in timp ce noi impartim numai 50-60 de miliarde de euro la 22 de milioane de suflete.

E mic PIB-ul nostru. E foarte mic. Mai ales daca avem in vedere pretul mare pe care il platim: imense importuri de minereuri, petrol si gaze naturale, consum enorm de materii prime si de energie, plus consum de capital fix si de munca vie. Platim inca prea mult un loc modest in campionatul valorilor adaugate.