x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Spatele omului

0
Autor: Tudor Octavian 23 Dec 2008 - 00:00

Doi ani la rând am fotografiat tot felul de oameni din spate. Aş fi vrut să fac o expoziţie cu aceste imagini, însă am abandonat ideea, fiindcă ducea într-o fundătură. Ceea ce părea definitoriu şi chiar provocator la un individ devenea, privindu-l din spate, o indiscreţie care nu mă onora.

Îl făceam pe privitor părtaş la o investigaţie în care avea să se simtă şi el tot subiect. S-ar fi întrebat, iar întrebarea l-ar fi neliniştit: Oare eu cum arăt din spate? Oare sunt tot atât de uşor de citit la caracter şi la starea sufletească?

În facultate eram coleg de an cu un puhoi de fete. Cei opt, nouă băieţi din amfiteatru ocupam ultimele bănci. Nu aveam toţi aceleaşi motive, de a sta în ultimele rânduri, dar era fapt că nu ne îndemnam deloc în băncile din faţă. Vreme de cinci ani am contemplat numai cefe, gâturi, omoplaţi, şolduri, coafuri şi îmbrăcăminţi, fără să fiu conştient de vizaviul aparte şi pervertit pe care-l aveam cu umanul feminin de fiece zi. Abia mai târziu, când am încercat să-mi amintesc de chipul unor colege, am realizat că nu ţineam minte decât felul lor de a se înfăţişa în public, din spate. Mai degrabă neglijent, mai degrabă indiferente la impresia pe care o producea asupra bărbaţilor reversul. M-am gândit mereu la cei cinci ani de cefe, coafuri şi omoplaţi, ca la un secret pe care ar fi fost mai bine să mi-l pot şterge din memorie, ca să mă raportez la frumuseţea femeii aşa cum se obişnuieşte, din faţă.

De curând a apărut la Nemira un delicat album de artă, dublat de un foarte aplicat comentariu al conţinutului semnat de George Banu şi având un titlu care stârneşte curiozitatea: Spatele omului.

O editură din Franţa tipărea acum vreo zece ani o serie de cărţi destinate atelierelor de artişti, dar şi connaisseurilor având titluri pe cât de anatomice, pe atât de directe: “Mâna”, “Ochiul”, “Piciorul”, Gâtul”, “Obrazul”, “Spatele”. În franceză, ultimul volum avea pentru noi, românii, un plus de accent: “Le dos”. Antologia şi eseul lui George Banu probează pasiunea rafinată pe are au investit-o o mulţime de mari pictori, spre a dovedi minunată lucrare a naturii în întregul trupului omenesc. Se poate spune că îmbrăcămintea, cu rare excepţii, mai degrabă deserveşte un dat biologic, caracterizat prin supleţe şi armonie. Reproducerile din album dovedesc că interesul artiştilor pentru spatele omului, pentru celălalt chip al trupului a fost unul marcat, dar că publicul n-a realizat întotdeauna mesajul.

În ce mă priveşte, mă bucur ca de o reuşită personală de această carte bine scrisă şi foarte bine ilustrată a lui George Banu, deoarece mă eliberează de un discret dar persistent sentiment de vinovăţie, acumulat în facultate. Mă simţeam oarecum vinovat, pentru că multe colege îmi păreau la fel de frumoase şi de provocatoare privite din spate. Aş spune cu atât mai mult cu cât nu păreau conştiente de asta.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de