x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Spaţii de aruncat

0
Autor: Tudor Octavian 27 Mar 2008 - 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Din anii petrecuţi în cămine, dar visând neconsolat la o cămăruţă numai a mea, am rămas cu obiceiul de a vedea peste tot spaţii care ar putea fi folosite mai bine. Goluri de sub scări, care, închise cu o uşă, ar fi putut să devină un refugiu ideal pentru un student sărac, magazii pline cu lucruri de lepădat, unde ar mai încăpea o somieră, o bibliotecă şi un şifonier şi chiar toalete supradimensionate, unde, la o adică, aş putea şi dormi un timp, până ce locul ar primi o împărţire mai raţională.



SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Din anii petrecuţi în cămine, dar visând neconsolat la o cămăruţă numai a mea, am rămas cu obiceiul de a vedea peste tot spaţii care ar putea fi folosite mai bine. Goluri de sub scări, care, închise cu o uşă, ar fi putut să devină un refugiu ideal pentru un student sărac, magazii pline cu lucruri de lepădat, unde ar mai încăpea o somieră, o bibliotecă şi un şifonier şi chiar toalete supradimensionate, unde, la o adică, aş putea şi dormi un timp, până ce locul ar primi o împărţire mai raţională.


Am văzut, zilele trecute, sub o scară la Teatrul Metroplis, un astfel de loc, care, să fi fost al meu, pe vremea când dormeam în cămine cu zeci de paturi suprapuse, m-ar fi făcut fericit. Nu numai fiindcă mă provoca să văd cu ochii minţii unele soluţii arhitecturale limită, dar şi pentru că avea o fereastră. Când n-ai de nici unele, fericirea vine de unde nu te aştepţi. Chiar şi de la fereastră.


Obiceiul acesta, de a mobila în principiu un spaţiu abandonat sau cu o întrebuinţare aproximativă, mi-a dăruit cândva un moment de mare împlinire. Moştenind de la un coleg o odaie de şase metri pătraţi la mansardă, am umplut-o cu lucruri rabatabile. Patul se ridica pe perete şi devenea canapea, masa, prinsă în balamale de zid, se făcea una cu zidul, scaunul se strângea şi dispărea după sobă. Doar soba nu putea fi îndoită sau turtită ca să intre, când aveam vizite, sub pat. Reuşisem să fac dintr-un loc, pe care un ins mai înalt decât mine l-ar fi refuzat, ca să nu doarmă cu genunchii la gură şi să se mişte aplecat, un paradis multiplu: ziua salon, noaptea budoar şi-n restul timpului, în orele dintre zi şi noapte, o bibliotecă şi o chilie de scriitor începător. Să-mi fi pus ambiţia, aş mai fi găsit nişte posibilităţi de rabatare, ca să am şi spaţiu excedentar.


N-am primit niciodată mai mult de un oaspete, cu o excepţie, când m-am trezit cu opt. Dar n-am disperat. La trei le-am pus balamale şi i-am turtit de pereţi, pe doi i-am dezumflat şi, scoţând din ei tot orgoliul de poeţi atinşi de geniu, bineînţeles c-au încăput în cutia maşinii de scris, iar pe ultimii trei i-am ţinut în levitaţie cu rândul, ca să-mi pot onora condiţia de gazdă. Probleme, cu adevărat, aveam doar când rămânea la mine peste noapte o fată şi se ivea cazul să meargă la toaleta comună de pe hol. Atunci trebuia să rabatez totul ca să poată deschide uşa şi să mă urc într-unul dintre rafturile micii biblioteci încastrate în zid, ca să se poată întoarce fără să pierdem prea mult timp cu reaşezarea lucrurilor în funcţiile lor nocturne. Atunci am realizat pentru prima oară că fericirea poate fi o problemă de proprietate. Cămăruţa o aveam cu chirie la stat, dar, fiindcă nimeni n-ar fi râvnit la un loc atât de imposibil, mă simţeam apărat de concurenţă. În plus era şi mândria de a fi recuperat pentru o existenţă euforică un lucru de aruncat. Poate doar un gol de sub o scară să-mi fi dat o satisfacţie mai mare.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de