Spațiul privat sufocat de „interesul public”

Scriam nu cu foarte multe timp în urmă că spațiul personal a devenit o enclavă suspectă și tolerată în interiorul spațiului public.
În schimb, tot ce ține de general și colectiv este benign, celebrat și apărat cu cerbicie.
Proprietatea publică (proprietatea de stat, a tuturor și a nimănui, gestionată de instituțiile publice) e sfântă, spre deosebire de cea privată. Aproape că ne sună iar în urechi expresia ceaușistă „avutul obștesc”. Totul trebuie să slujească interesul public, interesul general, pentru propășirea căruia sacrificiile personale, individuale, au ajuns să nu mai fie considerate nici măcar victime colaterale, ci costuri firești.
Pe scurt - așa cum se intitula și articolul de atunci - se poate spune că interesul public e mumă, iar cel privat - ciumă. Aș vrea însă să mai fac încă un pas și să vin cu exemple. În București au început să se contruiască pasaje și să se lărgească șosele. Ar trebui ca, după ani de amânare a proiectelor, locuitorii din zonă să fie mulțumiți și să nu crâcnească dacă ele vor dura cât metroul din Drumul Taberei. E de interes public! 

Este, dar cei ce militează pentru asta nu iau în calcul că cei care au afaceri în zonă vor avea de suferit, pot chiar să dea faliment. Iar cei ce vor profita de pe urma construirii obiectivelor edilitare peste ani și ani nu se vor fi confruntat cu deranjul celor care se află în prezent în vecinătatea șantierului. Știu că subiectul exproprierilor e delicat, cu toatea acestea însă ar fi necesar ca aceia al căror business are de suferit să fie despăgubiți de cei ce se vor servi în viitor, fără vreun impediment, de infrastructură și, de asemenea, cam în sistemul pay-as-yougo de la pensii, cei ce primesc bunuri viitoare să îi recompenseze pe cei ce în prezent pierd timp, care-i bani, pentru a se edifica ceva de care vor beneficia respectivii. Inclusiv cei din Drumul Taberei, cărora li s-a spus acum 7 ani că în 3 ani vor avea metrou, ar fi normal să fie recompensați de cei ce-l vor utiliza peste un număr de ani, fără deranj. Da, dar asta ar însemna, reiterez, să se acorde vreo atenție interesului privat și din câte se vede în momentul de față doar ceea ce este colectiv e bun. Cu alte cuvinte, hazardul moral și selecția adverse par a fi la ordinea zilei. Și când discutăm de discreționarism n-avem cum să nu ne gândim la taxa de habitat impusă într-unul dintre sectoarele prin care va trece și un pasaj ce va provoca haos.
La Brașov și Cluj nu există forme diferentiate de taxare pe cartiere, doar la București, fiindcă acesta e împărțit arbitrat pe sectoare. Deci, într-un moment în care în Uniunea Europeană se pune problema unei omogenizări a fiscalității, noi suntem în plin proces de diferențiere a ei în sectoarele Capitalei, astfel încât cei care locuiesc pe aceeași stradă, respectiv pe bulevardul
Ștefan cel Mare, au un fel de fiscalitate pe rol în Sectorul 1 și alta în Sectorul 2. 
Mai lipsește ca într-una dintre localitățile limitrofe Bucureștiului să apară un paradis fiscal de facto, adică să se plătească doar taxă de protecție. Și ca reacție la fiscalitatea opresivă, bucureștenii să emigreze în interiorul zonei metropolitane, după ce în prealabil, s-au refugiat dintr-un sector în altul.