Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La o vârstă înaintată, Lena Constante a început să le dăruiască celor care veneau s-o vadă şi s-o converseze cărţi la alegere din biblioteca familiei. Cărţi însă la alegerea ei, nu a oaspeţilor. Şi nu fiindcă ea îmbătrânise, ci pentru că îi îmbătrâniseră cărţile. Avea chiar şi o rată a obiceiului de a scăpa de ele: zece ani. Dacă n-ai mai deschis o carte zece ani, mi-a spus, dă-o, poate au alţii nevoie de ea.
Pentru tine e terminată.
Ideea că o carte nu moare, dar că îşi consumă interesul, că e terminată pentru persoana care a cumpărat-o, uneori pentru o generaţie şi destul de des şi pentru cultura din care s-a născut, m-a urmărit şi am făcut-o la rândul meu regulă.
O dată la zece ani îmi primenesc biblioteca.
Nu ştiu care ar fi verbul cel mai potrivit pentru operaţiune, poate că ar trebui să zic "îmi înnoiesc biblioteca". Păstrez însă dicţionarele, dar şi din ele câteva sunt cu siguranţă terminate.
E foarte probabil să nu le mai scot niciodată din raft.
Nu sunt singurul care procedează astfel. Mai bine zis, nu sunt singurul care îşi pune problema scadenţei la multe din cărţile din casă. Lena Constante rezolva situaţia dăruind cărţi.
La cei 80 de ani ai ei avea francheţea tinereţii şi recunoştea că pentru o parte din ele i se tociseră motivele de a le reciti.
Avea însă şi destulă experienţă de viaţă, pentru a declara că nici dinspre partea cărţilor nu mai veneau aceleaşi chemări, ca la data apariţiei. Sunt scrise de nişte oameni, spunea Lena Constante, şi e firesc să fie asemenea celor care le-au scris, trecătoare. Să intereseze o zi, un an, un număr de ani şi doar foarte puţine să aibă o bătrâneţe deasupra timpului, lucidă, activă şi simpatică.
Anticarii sunt foarte exacţi cu speranţa de viaţă a cărţilor.
Ei cunosc publicul-ţintă şi nu-şi fac iluzii privind ameliorarea acestuia. L-am întrebat pe un anticar cu o practică democratică - după cum îşi definea el meseria - de douăzeci de ani în materie, în comerţul liber, dacă editorii se informează vreodată de la anticari despre acest public-ţintă, ca să poată tipări şi cărţi cu nădejdi de durată în biblioteca familiei. Negustorul de carte vandabilă - aşa se definea el - mi-a dat răspunsul pe care de altfel îl intuiam: privirea celor mai mulţi patroni de edituri e scurtă şi, în foarte multe cazuri, ceţoasă. Nimeni nu se încumetă la profeţii pe termen mai lung.
I-am povestit anticarului modul de a considera viaţa cărţilor al Lenei Constante şi acesta mi l-a confirmat ca fiind realist. Durata de viaţă a unei cărţi e întocmai duratei talentului.
Doar câţiva au talent toată viaţa. Unii au talent o noapte, la un pahar de vorbă, alţii doi-trei ani, cei mai mulţi creatori îşi epuizează talentul, chemarea, cum i se mai zice harului, într-un deceniu, într-o singură carte cu adevărat izbutită. Îi numeri pe degete pe autorii care au dat cărţi de interes major o viaţă. Nu ştiu de ce, mă simt îndemnat să fac o paralelă cu definiţia reuşitei în afaceri, auzită în New York: la temelia oricărei afaceri demne de acest nume stau mai multe falimente frumoase.
