x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Spionul din nişă

0
Autor: Tudor Octavian 27 Iul 2010 - 00:00
Anul în care am avut biroul în nişa unde, până atunci, s-a găsit bustul lui Stalin a produs unele clarificări în relaţiile mele cu lumea. Nu contează unde şi când am lucrat acel an întreg într-o nişă. Contează că a fost încă una din întâmplările care nu apar niciodată în CV-uri, dar care produc efecte mari în timp.

Privind în urmă, adevăratele noroace ale vieţii mele au fost excluderile, marginalizările şi nedreptăţile. Într-un cuvânt, nişele. Au fost noroace, pentru că mi-au blocat nişte drumuri care nu mi se potriveau, reîmprospătându-mi mereu şansa de a-l găsi pe acela pe care merg şi azi. Toţi păţim lucruri, care pe moment par să nu însemne nimic şi care, după un număr de ani, revin în memorie insistent, ca şi cum ar reclama un înţeles ultimativ, neglijat ori amânat din motive nu tocmai limpezi. Când sala mare de şedinţe a fost transformată în secţie pentru proiectanţi, iar bustul lui Stalin din nişă nu-şi mai găsea rostul, eu am căpătat porţia mică a ultimului venit. Şefii şi-au orânduit birourile şi planşetele sub ferestre, angajaţii cu vechime şi-au hotărât şi ei locurile conform cu interesele de gaşcă, iar fiindcă în nişă nu încăpeau decât o măsuţă şi un scaun, măsuţa şi scaunul au fost botezate birou. Unii din cei care veneau cu treburi în secţie mă descoperau, alţii nu, însă chiar şi pentru colegi nişa era o problemă. Una din acele probleme care deşi nu impun o reacţie, o părere, o rezolvare, le stârnesc şi le ţin în amorţire vreme îndelungată.

O cauză ar fi fost aceea că proiectanţii aveau încă în memorie imaginea "nişei cu bustul" şi, în loc de bustul lui Stalin, dădeau de mine. Dacă aş fi fost o figură cunoscută, probabil că nişte glume colegiale ar fi închis repede subiectul. Eu fiind "ăla nou, din nişă", prilejuiam o serie de nedumeriri cauzale. Presupuneau că există o explicaţie, sus, la conducere, privitoare la noua utilizare a nişei, dar o explicaţie care nu avea să ajungă prea curând la popor.

Din adâncitura nişei, nu cuprindeam cu privirea decât o parte din sală. Cum e întotdeauna la început, discuţiile pe care le purtam erau scurte şi profesionale. Datorită statutului meu de izolat la vedere, am realizat şi avantajele posturii: puteam să nu scot o vorbă cu săptămânile şi nimeni nu considera muţenia mea ca pe o ciudăţenie. Nu spionam, observam. Spionajul presupune un scop, observatul e o ocupaţie care poate să devină o plăcere. Chiar şi o meserie. Pe unii colegi i-am privit un an numai din spate. Omul e altfel din spate, deoarece nu e preocupat să facă impresie, să fie considerat într-un fel anume. Când am plecat din Institut, mi-am luat nişa cu mine. O mai ocup şi astăzi, doar că nu mai seamănă a nişă. Nu eu am luat forma spaţiului în care am fost pus, spaţiul a luat forma mea.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de