Spitalele mor ­împreună cu pacienţii lor

Două femei, de 35 şi 36 de ani, se află în comă la Spitalul CF 2, după in­tervenţii chirurgicale de rutină. Ope­raţia a fost perfectă, dar spitalul fiind bolnav, aproape că s-a supus fa­ta­lităţii. Când ajungi la un spital din România fie proptit de un ambulanţier la intrare, refuzat de toate spitalele, fie internat de urgenţă, primul şi ultimul ajutor îl aştepţi de la Dumne­zeu. Uneori, Dumnezeu e chiar me­dicul. Se întâmplă de foarte multe ori şi aşa, altfel însuşi sistemul ar porni cu picioarele înainte pe ultimul drum.

În privinţa cazurilor de la CF 2, medicii spun că n-ar fi comă, ci sedare profundă. De ca şi cum ar avea importanţă din ce cauză intri în pământ. Spitalul infectat e bolnav ca întregul sistem medical ce ar trebui să-l acrediteze ca apt pentru prestaţii medicale. Nu e aşa. Uneori este în comă împreună cu pacienţii lui, ca într-un fel de sinucidere colectivă. Fie sedat din pricina lipsurilor cro­nice din spitale, fie din cauza incompetenţei unui cadru medical.

După fiecare tragedie petrecută într-un spital românesc, ne reamin­tim că sistemul abia mai respiră. Spitalele nu sunt acreditate, deoarece nu pot fi acreditate. Sunt departe de cele mai elementare criterii. Sistemul este pus în discuţie când intri în comă sau te pregăteşti de parastasuri. Actorul Tony Tecuceanu a murit cu zile. Şi ce a învăţat sistemul sanitar din asta? Nimic. Noi? Să dăm vina pe medici, pe şpagă... Medicii? Pe lipsa medicamentelor etc. Iar statul, adică Guvernul, pe sistemul sanitar bugetofag, de ca şi cum, el, Guvernul, e undeva pe Marte şi arbitrează meciul: moare sau nu moare sistemul medical.

Într-un spital se poate muri oricând. Probabil că oriunde în lume se poate întâmpla la fel. Procentele sunt diferite. Numai că aici dobân­deşti sentimentul că sfârşitul ţi-a venit cu zile şi nimeni nu ştie din vina cui. În România, dacă ai norocul s-o scoţi la cap cu impozitele, te pândesc o mie de ghinioane să te stingi undeva, pe un pat de spital, răpus de o infecţie.
Veştile de la Spitalul Universitar, spitalul în care au ajuns cele două victime ale CF 2, sunt şi mai bune, şi mai rele.

Amelia Antoniu se simte ceva mai bine. Sâmbătă n-a mai fost depen­dentă în întregime de aparate. În schimb, starea celeilalte femei, Alice Preda, nu lasă loc entuziasmului. Medicii de la Spitalul Universitar experimentează cu prudenţă soluţii care să le salveze viaţa.

Pe de altă parte, la Spitalul CF 2 a început ancheta. Secţiile de ginecologie, neonatologie şi blocul opera­tor au fost închise. Directorul spita­lului fusese demis încă de vineri. Un medic făcea aprecierea că orice director de spital din ţară se poate confrun­ta cu o astfel de situaţie. Răul e în sta­rea spitalelor. Până una-alta, conti­nuă investigaţiile de laborator. Sâm­bă­tă, primele rezultate arătau că Ame­lia Antoniu şi Alice Preda ar fi fost infectate cu "bacili gram negativ".

Spitalul Căilor Ferate este obişnuit cu anchetele. O cronică a îmbolnăvirilor recente din această unitate arată că, în septembrie anul trecut, două doctoriţe s-au îmbolnăvit grav, având "aceleaşi manifestări  clinice, cu stare toxico-septică gravă". Se spune că ancheta ar fi fost muşamalizată. Şi chiar aşa a fost, de vreme ce nu numai că nu s-a aflat exact rezultatul, dar nici remedie­rile ce se impuneau n-au fost făcute.

Când intră într-un spital din România, orice pacient se roagă să încapă pe mâna unui medic bun şi cu conştiinţa la zi, dar şi ca spitalul să aibă medicamente, spirt, tifon...