x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Spitalul de muribunzi Traian Băsescu

0
Autor: Lucian Avramescu 13 Iul 2010 - 00:00
Spitalul de muribunzi Traian Băsescu


Vioi ca o gazelă cheală, preşedintele îşi inspectează plantaţiile de sinistraţi. Dialog cu o basma. În impertinenţa ei cernită, de pânză ieftină (ştim că domnul Băsescu este amorezat de culorile vii, optimiste, bine mulate pe trup), basmaua vorbeşte. De ce, maică, ne tai pensiile, că şi aşa sunt mici de nu le mai nimerim prin buzunar? Nu le tai, le impozitez, corectează doct şeful statului. E altceva. Aşa e.

Tăierea era de 15%. Impozitarea, de 16%. S-a scumpit pâinea, insistă în nerozia ei plângăcioasă broboada. Ştii ce, îşi pierde cumpătul preşedintele, trăieşti la ţară. Ia pune mâna şi fă-ţi singură pâine. Uşor de zis. Mi-o imaginez pe acea bătrână frământând cu mâini zdravene coca într-o copaie luată de ape şi dintr-o făină care nu există. Dialogul se petrece pe un fundal de jeep neatins de noroi şi una bucată sepepist de doi metri care se uită neîncrezător, de sub pulovărul care-i maschează gradul, la baba teroristă care ar putea periclita sănătatea prezidenţială. O dau la o parte cu un dos de labă, şefu, ca pe nenorociţii ăia de ziarişti, sau o mai las? Şefu, mulţumit de dialog şi scârbit de mizeria pe care trebuie s-o îndure, trece mai departe. Triumfător ca un păianjen care a mai supt o muscă.

Urc patru etaje, pe scări, către salonul Spitalului Judeţean Prahova, unde-i internat de o săptămână socru-meu. O femeie corpolentă, cu halatul desfăcut jos la trei nasturi, lăsând vederii un peisaj nu tocmai mirific, după ce se răsteşte la mine să nu calc pe mijlocul coridorului că a făcut curat, mă atenţionează că lifturile nu funcţionează. E unul pentru bolnavi, zice, dar e încuiat. Gâfâi până sus, unde-l găsesc pe ăl bătrân înconjurat de nişte asistente. Una e a spitalului, două sunt însoţitoarele unor internaţi din salon (fiice) şi dau o mână de ajutor. Tremură tot, are febră mare. E învelit într-o jumătate de pătură ferfeniţită, care-i acoperă doar pieptul. Fusesem chemat să-l iau acasă, în stare vindecată. Într-o juma de oră e ca nou, mă linişteşte asistenta din tură, numai zâmbete. Fişa de externare e semnată. Gata.

Gata, ce? Cum să-l iau în halul ăsta? Doctoriţa lui, către care nevastă-mea îmi dăduse, cu voce autoritară un plic (presupun că nu era o scrisoare de dragoste), plecase acasă. Poştaşul din mine întârziase corespondenţa, ceea ce avea să-l coste pe socru-meu, căruia doctoriţa de gardă i-a anulat externarea, un fund lat întors a doua zi de doctoriţa titulară. Băsescu a tăiat lefurile bugetarilor, spitalul nu-ţi mai dă pijama, iar doctoriile le cumperi singur. Din păcate, a amputat însă şi bruma de omenie din noi.

Până la lămurirea situaţiei bătrânului, pensionar după patru decenii de lucrat ca electrician pe stâlpi, de unde curentul a şi dat cu el de pământ de mai multe ori, iau aminte la cele din jur. Salonul, care miroase greu, are şase paturi. Sunt doar patru internaţi şi fiicele a doi bolnavi, femei obosite de nesomn. Paturile libere au fost ocupate până noaptea trecută, când cei doi internaţi au trecut la morgă. Ce are tatăl dumneavoastră, întreb din politeţe, să zic şi eu ceva. Nefericită întrebare. Femeia izbucneşte în plâns şi, pentru a nu fi auzită de părintele ei, iese în convulsii pe coridor. Mă uit la bolnav. Are o culoare pământie. Mâinile, ca nişte vreascuri, stau nemişcate pe lângă trup. Parcă m-a simţit.

Deschide ochii. Cât îl mai răbdăm pe ăsta? - mă întreabă. Glasul lui vine parcă din mormânt. Mă uit întrebător. Pe Băsescu, zice, nu i-ar mai muri altul înainte. Nu vorbiţi cu păcat, încerc eu. Ţara e în criză. Ţara e un spital, oftează, spitalul în care ne-a băgat pe toţi, zice cu ultimele puteri. Se întoarce spre geam, ajutat de fiica sa, care revenise între timp de pe coridor cu ochii roşii. Nu-i mai văd chipul, dar ştiu că acel muribund gândeşte (încă) şi, iată, are puterea să blesteme.

Plec împovărat. Pe bănci, în curtea spitalului rânduit la marginea municipiului Ploieşti, stau, profitând de fărâma de soare strecurat printre ploi, pacienţi. Cei mai mulţi sunt bătrâni. Chipuri livide, mimici marcate de suferinţe ştiute şi neştiute, grafică a nefericirii. Oraşul ăsta m-a uns cetăţean de onoare acum câţiva ani. Am - sau poate că nu-l mai am! - dreptul de a utiliza gratis autobuzele mersului în comun. N-am mai mers, de când eram puşti, cu un autobuz în Ploieşti. Ce-ar fi să încerc? Spitalul judeţean a mai primit, în ziua următoare, o tranşă de bolnavi. Paturile în care decedaseră, unul de inimă, celălalt din motive de ciuperci otrăvitoare, doi internaţi, au fost iute ocupate, iar bolnavii stau câte doi în pat. Şi socru-meu e nevoit să împartă jumătatea de pătură de culoare cazonă cu un alt bolnav.

Bolnavii vin şi pleacă iute din spitale. Mulţi eliberează paturile pentru răcoarea din morgă. Nu doar la Ploieşti, ci şi la Vaslui sau Cluj, sau Reşiţa, sau Feteşti. Se moare la foc continuu într-o Românie furată, jefuită de ultimul sfanţ, îndatorată pe mai multe generaţii, văduvită de optimism. O Românie mortuară în care doar preşedintele, superior şi scârbit de poporul lui de broboade care-i aţin calea, mai dă un semn de energie. Energia, aşa pare, a lucrătorului cu securea de pe eşafod. Energia lui ne va termina pe toţi.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de