Spre o spiritualitate de împrumut?

În zilele Paştelui, la Cornu, s-a întâmplat să descopăr şi să citesc cu atenţie un text al lui Ioan Bianu, membru corespondent şi, mai apoi, preşedinte al Academiei Române.

E vorba despre o cuvântare rostită în 1891 la serbarea liceului Sf Sava din Bucureşti, unde Bianu era profesor. Titlul este aparent banal - "Despre cultura şi literatura română în secolul al XIX-lea". Textul m-a atras însă pentru că scoate în evidenţă, la un secol şi mai bine în urmă, fenomene româneşti care se repetă şi mecanisme ce s-au perpetuat dincolo de războaie sau revoluţii. Bianu spune că literatura română, ca şi cultura noastră în general, a evoluat sub trei influenţe.

Cea greacă, pe filiera fanariotă - activă până la 1821 -, cea franceză - prin profesorii aduşi aici, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar şi prin studenţii trimişi la Paris -, şi, mai timid la momentul respectiv, cea germană.

Însă, spune Bianu, "cultura naţională, în special cea literară, este produsă de dispoziţiunile, temperamentul, tradiţiile şi gusturile fiecărui popor. De aceea, cultura naţională este imperios necesar să se dezvolte în mijlocul poporului, în propriile lui instituţiuni de cultură şi învăţâmânt. Din cultura altor popoare se pot lua noi idei, modele literare şi artistice de bun-gust care însă trebuie cultivate şi dezvoltate după felul său propriu de a fi. Aici stă caracterul naţional al unei culturi".

După această aşezare teoretică, Bianu ajunge la momentul cel mai interesant al expunerii. El studiază două perioade de evoluţie culturală: cea de până la Unirea Principatelor din 1859 şi cea de după - până spre sfârşitul secolului. Concluzia lui e aparent surprinzătoare. După Unire, "lucrarea culturală şi literară a slăbit, s-a oprit şi, în unele privinţe, a dat înapoi." Trei ar fi cauzele acestui fenomen.

În primul rând, în noua conjunctură, de după Unirea principatelor, când se creau noi instituţii, mulţi reprezentanţi ai zonei culturale au trecut în politică.

În al doilea rând, în mulţi dintre tinerii intraţi în viaţa publică "s-a născut simţământul că a venit vremea să trăiască bine cu muncă puţină. S-a lăţit astfel un fel de spirit rău în oameni: patria e bună pentru a profita de ea, patriotismul e o meserie uşoară şi mult câştigătoare".

În fine, a treia cauză pe care o enunţă Bianu ar fi "abuzul care se face la noi cu creşterea tineretului în şcoli din străinătate, mai ales la Paris. În felul ăsta, cei care conduc nu mai sunt interesaţi de dezvoltarea şcolii româneşti, de vreme ce copiii lor nu au nevoie de aşa ceva". Autorul nu neagă rostul şcolii străine, dar pledează pentru trimiterea peste hotare a unor oameni deja formaţi de o şcoală naţională, intelectuali cu identitate, conştienţi de specificul culturii pe care o reprezintă. Altfel, întorşi acasă, "ei nu mai citesc decât gazete şi cărţi franţuzeşti şi nu mai folosesc limba română".

Marcat, desigur, de dezbaterile şi problemele specifice epocii, textul rămâne, totuşi, viu şi astăzi. Descoperim, iată, că mari momente istorice, în cazul acesta Unirea Principatelor, n-au fost gestionate eficient în toate planurile şi au condus la regres educaţional sau cultural.

Din păcate, după mai bine de 100 de ani, chestiunea şcolii româneşti rămâne acută. Au avut loc valuri de reforme haotice, vom dezbate în Parlament o moţiune care vrea să tragă semnale de alarmă, dar la 20 de ani de la despărţirea de învăţământul otrăvit de ideologie şi impostură n-am ştiut să punem în loc un sistem de valori fondator şi fertil. "Reformăm" după cum bate vântul. În plus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, tinerii plecau să se formeze în străinătate pentru o carieră în România, acum ei vor să plece definitiv. Criza valorilor se dovedeşte a fi una din constantele lumii româneşti.

Pe acest fundal, au loc "împrumuturi" culturale tot mai ample, tot mai puţin digerate. Avem o economie bazată pe împrumut, dar, din păcate, dezvoltăm şi o cultură de împrumut care va duce la o spiritualitate de împrumut.

Un Bianu al zilelor noastre ar fi constatat înmărmurit că azi educaţia n-o mai fac profesorii, câţi mai sunt, ci televiziunea, spaţiu în care se vorbeşte o română simplificată la câteva sute de cuvinte şi unde principala temă de distracţie e conflictul familial: adulterul, socrii care se ceartă, soţii care se despart, copiii în conflict frivol cu părinţii. Când toate astea nu sunt temă de dezbatere, ci de divertisment, nimic din ce se petrece sau se va petrece în jurul nostru nu trebuie să ne mai mire. Şi îmi dau seama, cu părere de rău, că am avut dreptate intitulând o carte a mea, despre tranziţie, "De la Karl Marx la Coca-Cola".