Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anii studenţiei, l-am întrebat pe profesorul de folclor dacă înjurăturile sunt tot un fapt de patrimoniu cultural, ca proverbele şi zicătorile, iar acesta, în loc să răspundă cinstit că nu stăpâneşte subiectul, m-a sfătuit să nu mai vin cu astfel de murdării la seminarul lui.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În anii studenţiei, l-am întrebat pe profesorul de folclor dacă înjurăturile sunt tot un fapt de patrimoniu cultural, ca proverbele şi zicătorile, iar acesta, în loc să răspundă cinstit că nu stăpâneşte subiectul, m-a sfătuit să nu mai vin cu astfel de murdării la seminarul lui. Un an mai târziu, un profesor de literatură română, mai tânăr şi mai deschis la dialog, m-a îndemnat să mă ocup de chestiune, pentru că e generoasă. M-a prevenit însă că n-am nici o şansă să public o carte. Dacă, bineînţeles, voi reuşi s-o duc până la capăt. E un tezaur, mi-a zis el, dar unul pe care, oricum l-ai aborda, te duce la o singură idee, şi anume nu-i un lucru cu care să te mândreşti.
Ulterior, referindu-mă la uriaşa productivitate naţională în materie de înjurături, am avut parte de tot felul de întâmplări, din toate răzbătând un bizar simţământ de jubilaţie, în sensul că măcar aici n-avem concurenţă.
De fiecare dată, interlocutorii s-au dovedit a fi la curent cu fondul patrimonial de înjurături din alte ţări.
Practic, spuneau ei, americanii n-au decât o înjurătură, dar şi aia atât de scurtă şi de lipsită de vigoare, că nu-şi merită numele. Era evident că se gândiseră la acest talent al nostru de a face din înjurături un proces creator, o biruinţă lingvistică.
La două din cărţile publicate după 1990 le-am zis “Tratate de înjurături‘‘. Un fost coleg de facultate le-a cumpărat crezând că am reuşit să duc până la capăt ideea din studenţie a unui dicţionar tematic cu toate înjurăturile în uz. Dându-şi seama că sunt doar culegeri de pamflete şi divagaţii ironice la temele politice ale momentului, m-a sunat ca să-mi reproşeze abandonul. Parafrazând una din expresiile în uz pe atunci mi-a spus că, dintr-un tratat adevărat de înjurături, a aflat în sfârşit cine suntem şi ce vrem.
Din motive de înţeles la meseria mea, am în bibliotecă toate dicţionarele de argou, ultimul apărând la Cluj sub semnătura lui Viorel Horea Ţânţaş şi chemându-se “Dicţionar de puşcărie‘‘. George Astaloş şi Radu Pavel Gheo au tipărit două volume de interes şi farmec artistic major – “Pe muche de şuriu‘‘ şi “Sexul şi DEX-ul‘‘.
În prefaţa la recentul său “Dicţionar de argou al limbii române‘‘, George Volceanov conchide, în temeiul muncii academice a domniei sale, că “o lucrare de acest gen se parcurge pe nerăsuflate, ca un roman bun‘‘. Dacă bibliografia argoului e destul de cuprinzătoare, bibliografia înjurăturilor – de va fi existând una – nu ne e accesibilă.
Ce am înţeles eu, căutând raţiunile câtorva înjurături de larg consum şi care trimit la un univers al abjecţiei în absolut, e că, oricât de jos l-ar coborî pe om ura, disperarea şi prostia, există trepte spre şi mai jos.
