Staborurile fotbalului îşi fac de cap

Comisiile care judecă pricinile fotbalului se pretind independente şi înfrăţite cu dreapta judecată. N-am înghiţit niciodată această minciună sfruntată. Iar pe derbedeii care au tupeul să susţină o asemenea gogomănie îi dispreţuiesc la fel de sincer cum iubesc viaţa. Statutele şi regulamentele fotbalului nu reprezintă pentru împuterniciţii fraudei decât un rebus cu grilă interpretabilă, în funcţie de cum le dictează puterea de convingere a sarsanalei. Tocmai de aceea între ligă şi federaţie s-au dat lupte grele. Fiecare din cele două instituţii ale fotbalului românesc dorea să aibă în subordine respectivele staboruri. Subordonarea traducându-se în limbaj practic în posibilitatea de a influenţa verdictele, în posibilitatea de a negocia favoruri şi profituri pe cât de grase, pe atât de necuvenite.

Am lucrat în fotbal cu mai mulţi ani în urmă. În acea perioadă, comisiile se aflau în subordonarea lepefeului condus de Mitică Dragomir. Din experienţă proprie ştiu bine că deciziile comisiilor se fabricau înainte de prezentarea părţilor la judecată. Uneori erau dictate verdicte care sfidau cu atâta neruşinare adevărul, încât nici cei mai nesimţiţi dintre judecători nu îndrăzneau să le pronunţe dintr-o felie. În astfel de cazuri, dacă te lăsai greu şi convingător, cumpărai nedreptatea în rate. Erai iertat pe jumătate în prima instanţă şi te scoteai definitiv la recurs. Afacerea comisiilor era împărăţită, normal, de Corleone. Când erau în joc interese ale cluburilor, votanţii grei nimereau mai des zarurile câştigătoare. Pierdeau, să zicem, o dată la patru mâini. Pentru rândaşii mai puţin importanţi şi mai sărăcuţi, raportul se inversa. Câştigau şi ei, ca să nu ţipe prea tare, o mână din patru încercări. Mai greu era cu jucătorii. Pentru că ei nu aveau drept de vot. Aceştia puteau aştepta mult şi bine un verdict pozitiv în litigiile, de obicei financiare, pe care le aveau cu patronatul.

Pentru o perioadă de timp comisiile s-au mutat în subordinea federaţiei. Mai mulţi şefi, mai multe interese, uneori contradictorii. Din conflictul de interese, atunci când el se ivea, dacă taberele erau la fel de puternice, mai ieşea câteodată învingătoare şi dreptatea. Până şi jucătorii au mai avut câştig de cauză uneori. Era, oricum, puţin mai bine. Dar acest firav bine s-a topit din nou o dată cu revenirea comisiilor în curtea ligii. Din nou retrăim în scenariile pe care le-am povestit mai sus.

Amintirile mi-au fost stârnite de acea decizie prin care Steaua şi Dinamo au fost "forţate" să joace fără spectatori tocmai în perioada în care aceştia îi contestau vehement pe patroni. Avocatul Stelei nu mai face nici recurs deoarece, susţine el, raportul observatorului este extrem de sever. Dar dacă întâmplările din tribună, la meciul Stelei cu Gloria, au fost atât de grave, atunci observatorul avea obligaţia să întrerupă meciul. De ce n-a făcut-o? Nu aştept răspuns la această întrebare. Afacerea este cusută cu aţă albă. Complicităţile sunt citibile şi din avion. Cât despre dreptate şi dreaptă judecată, să nu mai vorbim. Staborurile fotbalului îşi fac de cap.