Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Împlinirea a nouăzeci de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon a fost comemorată prin reuniuni de "doliu" în mai multe oraşe europene. Cea mai importantă a avut loc la Budapesta. Parlamentul maghiar a adoptat un fel de manifest-lege prin care Dumnezeu a fost proclamat ca unic arhitect al istoriei, iar hotărârea luată, în absenţa sa, la Trianon a fost demonizată, cerându-se repararea ei. Ca prim pas pe calea înfăptuirii acestei misiuni dumnezeieşti s-a legiferat dreptul maghiarilor de pretutindeni la cetăţenia maghiară. Refacerea Ungariei Mari din punct de vedere teritorial este astfel vestită de constituirea unei Ungarii Mari etno-cetăţeneşti, de respectiva lege beneficiind exclusiv etnicii maghiari.
Asemenea evoluţii au trezit temeri mai ales pe fondul recrudescenţei mişcărilor de extremă dreaptă în Europa. Ministrul de Externe slovac s-a deplasat la Bruxelles spre a-şi expune îngrijorarea, politica guvernului conservator maghiar constituind, în opinia sa, o problemă europeană. În replică a fost reluată teza "nedreptăţii făcute Ungariei", obligată să accepte la Trianon mari pierderi de teritorii şi populaţie. Astfel, preocuparea pentru un viitor mai bun a făcut locul preocupării pentru un trecut mai bun (sic!).
Stafiile mai degrabă sperie decât fac rău. Totuşi, în condiţiile în care sfidările actuale legate de construcţia Europei politice şi depăşirea crizei economice globale reclamă tot curajul liderilor şi popoarelor, orice spaimă inutilă consumă energii esenţiale pentru realizarea proiectelor necesare. Iată de ce stafia Trianonului trebuie trimisă înapoi în cavoul istoriei.
Mitologia Trianonului ignoră câteva adevăruri necontestate. Înainte de Trianon nu a existat statul-naţional Ungaria. Tratatul de la Trianon este certificatul de naştere al Ungariei moderne independente şi suverane. Până atunci, Ungaria nu era subiect de drept internaţional, ci parte a Imperiului Habsburgic; imperiu multinaţional de la un moment dat organizat ca sistem dualist, în care o parte a naţiunilor dominate era administrată de Viena, iar alta, de Budapesta. De aceea, Trianonul a fost şi certificatul de deces al visului Ungariei (naţiunilor) imperiale.
Trianonul nu a fost nedrept, ci nerealist, întrucât destructurarea unui ţesut social multicultural prin trasarea de frontiere politice reflectând aspiraţii naţionale în concurs nu a adus pace în Europa şi securitate statelor-naţiune.
Sub aspect juridic, Trianonul a murit o dată cu al doilea război mondial. Actualele graniţe naţionale în Europa sunt rezultatul Tratatului de la Paris din 1946, al Actului final de la Helsinki şi al evoluţiilor geopolitice consecutive Războiului rece. Din perspectivă istorică, Trianonul a murit o dată cu intrarea succesorilor Imperiului Habsburgic în logica postnaţională a UE ca uniune de state şi de cetăţeni.
