x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Statul

Statul

de Tudor Octavian    |    13 Mar 2006   •   00:00
Statul

Multi din fostii mei colegi de la filologie sunt profesori de liceu, iar cativa au marcat o frumoasa cariera universitara "la stat" sau la "privati".

Ne intalnim rar si nu fiindca nu am vrea sa ne mai vedem. E posibil ca, trecand timpul, sa avem mai putine motive sa fim foarte apropiati, dar asta e o alta poveste. Ne-am scolit, e drept, impreuna, dar chiar din studentie eu am luat o alta cale.

Cu unul din fostii colegi, azi conferentiar sau profesor "la stat", am schimbat cateva cuvinte, dupa cum urmeaza. "Draga - a zis el - , daca veneai la mine sa-ti dai doctoratul cu cartea «Pictori romani uitati», te-as fi sustinut sa-l iei mai usor si ti-as fi dat si niste sugestii." "Ce sugestii sa-mi dai tu, pe banii mei - am raspuns - si, la urma urmei, de ce le-ar fi trebuit cartilor mele doctoratul?" "Nu ca le-ar trebui - a mai zis el, si astfel s-a terminat toata discutia - , dar, orisicat, primeai un gir academic, de la stat."

Dupa cateva decenii de catedra, un profesor ti se adreseaza profesoral si cand iti cere un pahar cu apa. E un accent de inteles. Altceva insa m-a deranjat, si anume convingerea, care razbatea din amabila sa propunere, ca totusi lucrul in sistemul de stat era deasupra, in toate privintele si cu osebire in cele intelectuale, lucrului in conditia de particular. Ca un angajat la stat avea nu numai caderea, dar si determinarea umana de a-l ajuta pe independent sa-si amelioreze cateva din neputintele si marginirile muncii lui de nesupravegheat. In cugetul slujbasului la stat, tot colectivul ramanea baza, daca nu si salvarea din marasmul unde a dus Romania inmultirea "particularilor". Pomenind de carte si de posibilitatea de a o fi facut teza de doctorat, dascalul universitar ma convingea ca-l preocupam, asa cum se cuvenea sa-l preocupe soarta unui fost coleg, care mai putea fi salvat din aventura editarii unor carti fara o obladuire autorizata. Si cine putea sa fie mai indreptatit sa decida asupra calitatii unei initiative strict personale, daca nu tatuca statul? Sigur, nu era nimic condamnabil in faptul ca se scriu si se tiparesc carti, pentru care autorul si editorul isi asuma toate raspunderile, dar luarea in seama a acestora, a cartilor, era mai bine sa vina tot de la stat, de la structura oficiala.

Nici precizarea "daca veneai la mine, te-as fi sustinut" nu semnifica trufie, ci tot o credinta institutionalizata: particularul trebuie sa vina la stat, nu statul la particular. Cat despre ideea ca angajatul la stat imi putea da si "cateva sugestii", ea nu era, in termenii unei politeti functionaresti, care nu trebuia sa angajeze prea mult afectiv, decat confirmarea unei vechi clauze, din relatia stat-individ, clauza ierarhizarii competentelor: individul lucra, statul aproba, avand obligatia, dupa caz, sa-l traga bland de urechi, sa-l ajute la neputinta, sa intervina, nu in mod necesar, dar preventiv. Fiindca asa e el, cetateanul - firul de praf din piramida de praf numita stat - un entuziast, un muncitor, un credul, dar, cu nitel efort din partea statului, un recuperabil.

×
Subiecte în articol: editorial stat