Statul de drept şi lupta împotriva corupţiei

Statul de drept presupune obligaţia fiecăruia de a se conforma normelor de conduită stabilite de comunitate. Corupţia este încălcarea respectivei obligaţii, abaterea de la normă. În sens restrâns corupţia se referă la transferul nelegitim al banului public în buzunare private.

Dacă statul de drept include şi mijloacele necesare reprimării corupţiei, adică garanţiile respectării normei, în forma sa modernă şi democratică acesta codifică şi o serie de principii şi standarde menite a asigura echilibrul între drept şi dreptate. Principiul că fiecare este cinstit până la proba contrară sau cel potrivit căruia este preferabilă absolvirea unui vinovat decât pedepsirea unui nevinovat, exprimă asemenea exigenţe.

Dimpotrivă statul dictatorial împarte societatea în hoţi prinşi şi hoţi neprinşi încă, bănuiala fiind suficientă spre a conduce la condamnare. Înlăturând prezumţia de bună credinţă, mentalităţile dictatoriale răstoarnă şi sarcina probei (acuzatul trebuind să-şi dovedească nevinovăţia iar nu acuzatorul să-şi probeze acuzele) spre a ajunge chiar la negarea dreptului la apărare. Dacă suspiciunea este suficientă, la ce mai este nevoie de apărare?! Recunoaşterea ar fi mai potrivită. La nevoie ea poate fi smulsă prin tortură. Procedură justificată prin aceea că suspectul care îşi neagă vina nu face decât să îngreuneze mersul "justiţiei". (sic!)

Evident, un asemenea sistem naşte tot corupţie. Este corupţia puterii care, spre a se consolida, lărgeşte arbitrar cercul suspecţilor. Din scop nobil lupta împotriva corupţiei devine mijlocul prin care concurenţii sau oponenţii sunt scoşi din joc.

Există oare un stat de drept dictatorial? Dictatorii au susţinut mereu că au aplicat legea. Este adevărat! Numai că între forţa dreptului şi dreptul forţei au pus semnul egalităţii. De aceea corupţia este intrinsecă unui asemenea sistem.

În desprinderea de comunism, revoluţionarii români (este vorba despre cei care au schimbat sistemul prin legi şi instituţii noi iar nu doar de contestatarii din stradă) au ridicat la rang constituţional prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, dreptul la propria imagine, dar şi regula că averea este licită dacă nu se dovedeşte contrariul ori că în caz de dubiu decizia se pronunţă în favoarea acuzatului.

Iată de ce nu pot produce decât fiori de groază declaraţii precum cele ale aşa-zişilor "reformatori" din PDL sau ale Procurorului general care vor să facă din aşa-zisa "suspiciune întemeiată" (cine şi cum decide ce este şi ce nu întemeiat în materie de suspiciune?!) baza decăderii din drepturi a acuzaţilor sau să introducă în Constituţie ideea că averile sunt ilicite dacă proprietarul nu-şi dovedeşte inocenţa.

Nemulţumiţi de guvernarea actuală mulţi români vor privi cu simpatie asemenea propuneri neînţelegând că eşecurile unor guverne nu sunt eşecul unui sistem şi acceptând să arunce copilul odată cu apa murdară. Cum se face, însă, că "reformatorii" democraţiei care predică întoarcerea la dictatură sunt aceiaşi cu cei care au condamnat comunismul?! Răspunsul este că sunt impostori atât ca democraţi cât şi ca luptători anti-corupţie. Adică sunt corupţi!