Statul e în criză, nu eu

● La cronicarii interbelici, nu contează în ce arte se manifestă, se observă mai bine ca la creatori dependenţa de criteriile de valoare ale epocii. Cu totul indigeşti sunt azi cei care semnau nu păreri, ci profeţi. Poţi să ai dreptate în ţara ta şi să fii profund greşit în Europa şi în lume. Ierarhiile valorice, pe care le-au stabilit formatorii de opinie interbelici, suportă azi atâtea reconsiderări, încât ne dau motive să-i socotim drept ceea ce şi erau, nişte simpli comentatori, care se luau prea mult în seamă. Din arta plastică interbe­lică, operaţiunile de recuperare estetică produc multe surprize şi bucurii intelectuale, dar din critica de artă interbelică nu prea e mare lucru de reţinut. Iar dacă se încumetă cineva la o selecţie de texte, care în epocă au contat ca sentinţe va­lorice, o face doar ca să-i trimită pe mai marii domeniului acolo unde le e locul, mult sub artiştii veacului.

● Cele câteva "Istorii ale literaturii" apărute după 1990, care-l maimuţăresc pe George Călinescu, suferă de grăbire. Autorii lor se bat pentru o întâietate în afara timpului, întocmind tomuri monumentale a căror oportunitate s-a consumat înainte de a fi publicate. Ceva şi-a epuizat complet interesul şi nu doar pentru un timp, ci pentru totdeauna. Cărţile mor şi ele în revoluţii.

● Un domn în vârstă, universitar de Politehnică, nu de învăţământ la distanţă, spune: Statul e în criză, eu nu. Nu trebuie să emigrezi, ca să stai departe de ţară. Cei mai mulţi români cu minte şi conştiinţă se simt emigranţi în România.

● Mica dramă a doamnei, care a citit gre­şit ziua din calendar şi a pregătit masa de Paşte cu o săptămână mai devreme. Problema nu-i că n-are cine să-i mănânce bunătăţile, problema e că ea nu mai
are îndemn interior să o pregătească a doua oară.

● În câteva rânduri, am auzit aceeaşi opinie, venind de la cetăţeni de condiţie socială diferită: Numai o guvernare militară mai poate salva România de la dezastru. Adică dictatura aceloraşi oameni, care conduc ţara acum, îmbrăcaţi însă în uniformele pe care le-au pus la repezeală la păstrare în decembrie 1989. Cu epoleţii pe umăr ar fi alţii, mai cinstiţi, mai drepţi.

● Sunt prea bătrân, spune un domn trecut de 80 de ani, ca să mai am sentimente şi faţă de politicieni. Pot să iubesc pe cineva ca odinioară, numai că nu mai fac risipă nici la iubire, nici la dispreţ. Din cauza vârstei, probabil, simt că sentimentele sunt părţi din mine, iar prea mult nu mai am de unde da.

● Am fost la Brăila, unde între altele am bătut câteva străzi vechi şi am melancolizat. Nu mult, doar o oră şi ceva. Odi­nioară, oraşul îşi permitea să melanco­lizezi mai mult, chiar şi un timp după ce-l părăseai. Acum, nu-mi mai stârneşte nici idei, nici sentimente. Doar constatări şi păreri de rău, pentru ceva ce n-o să mai fie în veci.