x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Statul în fund la stat

0
Autor: Tudor Octavian 01 Mai 2011 - 19:54

Totul se plăteşte, spune Biblia, dar pentru ce anume plăteşti şi când începi să ai acest sentiment, că a venit o scadenţă, n-ai să ştii niciodată. Fiindcă nu-ţi stabileşti tu pre­ţul greşelii. Oricât de corect pare a fi preţul, el e mereu altul. Nu dis­pro­por­ţionat, ci cu alte unităţi de măsură.

De la un timp, eu plătesc pentru anii când mă duceam la serviciu ca să nu fac nimic opt ore lungi. Visez că mi-am reluat una dintre vechile slujbe. E atât de chinuitor să visezi că nu faci nimic. Neantul e greu de imaginat. Mai greu însă decât a sta degeaba ceasuri de-a rândul e să te prefaci că munceşti. Iar când ceilalţi din birou se prefac şi ei că lucrează, deşi omoară timpul, e de-a dreptul ucigător. Mi s-a întâmplat asta, şi nu o dată, ci în două rânduri, să n-am nimic de făcut luni întregi, dar să nu pot reclama ceva de lucru, deoarece aş fi avut de pătimit. Cum să le fi cerut şefilor mei să fac ceva, când ei erau atât de mulţumiţi că primeau o leafă fară să mun­cească? Ar fi fost să suport şi oprobiul colegilor. Nu sufeream toţi la fel din cauza lipsei de activitate. Unii reuşeau să pară că sunt copleşiţi de treburi într-un chip mai mult decât convingător. Aveau o lungă practică în ars gazul la serviciu, reuşiseră să-şi reconsidere viaţa în funcţie de marea pauză de la birou, se simţeau învingători în marele război cu o meserie care nu le aducea nici o satisfacţie. Afară, bineînţeles, de satisfacţia de a nu o practica. Ei erau bătrâni şi, la urma urmei, nu iroseau chiar degeaba timpul. Făceau ceva important: aşteptau anii de pensie. Ce era mai greu trecuse. Le mai rămăseseră doar cinci ori zece ani până la ziua când aveau să facă tot nimic, dar în mod legal.

Pe când eu, la 21 de ani, înnebuneam mimând graba de a termina proiectul unui bloc sau sistematizarea unei comune. Ce să fi terminat, când primeam nişte proiecte tip, pe care le dădeam la copiat desenatoarelor, iar apoi semnam împreună cu şefii copiile, felicitându-ne pentru că ne-am încadrat în termene? E peste puterile unui om săntos la cap să nu facă nimic la termen. Cu o practică a nimicului de douăzeci, treizeci de ani, freactul mentei la termen poate să devină, în sine, o treabă extrem de obositoare. La 50 de ani, câţiva dintre colegii de birou arătau sfârşiţi de atâta nemuncă.

De douăzeci de ani, eu nu mai muncesc la stat. Din când în când, ajung în câte o instituţie a statului, unde regăsesc aceleaşi mulţimi de slujbaşi cu un aer extrem de preocupat, paznici, s-ar zice, ai unor taine numai de ei stăpânite. Dacă-i abordezi, au aerul strâmtorat al celor opriţi dintr-o treabă ce nu suportă amânare. Cunosc acest truc. L-am practicat şi n-aş mai face-o pentru nimic în lume. Fiindcă timpul pe care-l omori stând în fund la stat nu-i al statului, nu-i un timp de la buget, e chiar timpul ce-ţi e dat să-l trăieşti. Să-l trăieşti, nu să-l omori.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de