x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Steaua polară a dezvoltării

0
Autor: Adrian Vasilescu 14 Apr 2008 - 00:00

Este cert că economia noastră continuă să fie un caz clinic. Sigur, în anii din urmă tratamentul a fost îmbunătăţit. Deja am scăpat de multe boli. Dar nu de toate.

Este cert că economia noastră continuă să fie un caz clinic. Sigur, în anii din urmă tratamentul a fost îmbunătăţit. Deja am scăpat de multe boli. Dar nu de toate.

 

Mai avem probleme cu productivitatea, cu deficitul extern, mai suferim încă de inflaţie. Pentru tratarea lor e nevoie de un ansamblu de politici bine articulat, cu acţiuni eficiente în economia reală, în economia monetară şi în economia publică. România nu mai are timp de pierdut. În faţa şansei de a-şi dobîndi pe deplin identitatea în interiorul Uniunii Europene, începînd din 2014, societatea românească este nevoită să facă imediat o opţiune majoră: să-şi comprime timpul dezvoltării.

 

 

Iată că, treptat, învăţăm să  asociem cuvîntul PIB cu un altul de prea mult timp dat uitării: propăşire. Ne este însă ceva mai greu să adunăm, în acest sens, acel set de idei care să ne ghideze înaintarea în timp. Un fel de stea polară a dezvoltării României în anii ce vin. Ca să nu mai rătăcim drumul.

 

 

Cum vom parcurge însă acest drum? O întrebare cardinală din care se desprind alte întrebări, la fel de importante. Vom încheia a doua etapă de şapte ani aşa cum sperăm, în 2013? Vom intra în cea de-a treia etapă în ianuarie 2014? Mai departe, vom străbate drumul sub cupola zonei euro, cea mai dezvoltată a Uniunii Europene? Dacă un astfel de calendar va fi sau nu respectat e o chestiune pe care n-o putem trece în contul fatalităţii. Faţă în faţă sunt două părţi, noi şi autorităţile zonei euro, la mijloc e un contract, condiţiile sunt definitivate, aşa că trecerea la moneda unică va fi decisă prea puţin de conjuncturi. Decizia va depinde în mod hotărîtor de însănătoşirea vieţii noastre economice.

 

 

Adevărata dezvoltare implică însă bani pentru investiţii şi idei inteligente, care să pună stabilimentele economice în poziţii avantajoase faţă de presiunile competitive ale pieţelor. E cazul să ne întoarcem la tabla de şah în care rolul reginei îl juca acumularea?

De ce nu? Singura condiţie ar fi să învăţăm deschideri noi, o nouă concepţie de joc şi să recurgem la o altă miză.

 

 

Multe cărţi vechi, nu neapărat marxiste, au teoretizat nevoia de superacumulare. Judecata era simplă: pe termen scurt ar fi înregistrată o scădere uneori drastică a fondului de consum; dar pe termen lung fondul de consum ar creşte substanţial. Dintr-o astfel de dogmă s-a inspirat şi Ceauşescu, pentru a-şi justifica rata înaltă a acumulării. De 30%-33% din venitul naţional. Fără să ţină seamă însă de nevoia vitală de echilibru între acumulare şi consum. Superacumularea a ucis consumul iar apoi a distrus însăşi baza de investiţii. Eşecul a devenit inevitabil.

 

 

În epocă, au fost economişti români care au anticipat eşecul.

Ei au relevat nevoia unui echilibru adecvat, dacă nu optim, între fondul de acumulare şi fondul de consum. Dar cine să-i fi ascultat?! A fost ignorat faptul că stricarea echilibrului va duce la pierderea suflului investiţional. Şi, în acelaşi timp, la degradarea consumului. Aşa s-a şi întîmplat. Iar dezvoltarea a greşit drumul.După ’89, am sărit dintr-o extremă în alta. Tîrziu ne-am dat seama şi noi, românii, că două fenomene contrarii sunt la fel de periculoase: suprainvestiţia şi subinvestiţia. Pentru că de la o aberaţie (excesul de acumulare) am ajuns la altă aberaţie (subeconomisirea şi degradarea procesului investiţional). Ani la rînd, cei care au investit – aflaţi pe palierul capitalului privat, cel mai dinamic din economia noastră –, au primit prea puţin sprijin. Dacă nu, mai degrabă, au simţit că li se aşează în faţă tot felul de obstacole, de la impozite sufocante pînă la înfruntarea cu birocraţia, corupţia şi demagogia.

 

 

Schimbarea de concepţie a venit abia în 2000. Creşterea economică a plecat la drum cu două locomotive: exporturile şi investiţiile. Dar acumulările au adus cu deosebire investiţii în comerţ şi construcţii. Nu şi în industrie.

 

 

Acum, cînd deficitul mare de cont curent vine şi ne trage de mînecă, e timpul să plonjăm direct în actualitate. Şi să recunoaştem că Xenopol avea dreptate: România trebuie să se urce în tren din mers, în gara unde a ajuns în prezent trenul economiei mondiale. Pentru că în gara de unde trenul a plecat… l-a pierdut. Dar nu putem ridica dintr-o dată fabrici ultraperformante. Fiindcă nu ne ţin curelele. Aşa că e cazul să facem… ceea ce putem face. Dacă mici industrii private ar fi încurajate, inclusiv în vederea diversificării activităţilor, aici s-ar putea aduna capital mult, capital naţional, ce ar fi investit apoi în marea industrie. Ar fi astfel încurajat şi capitalul extern. Starea financiară a ţării s-ar schimba repede.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de