Stela a noastră

Există un moment în care iubirea pune punctul de final, când s-a isprăvit vremea alintărilor, a bezelelor în fiecare dimineaţă şi când la întoarcere seara, în loc de o îmbrăţişare, soţul se răsteşte “e a treia masă cu aceeaşi tocană”. Ei bine, se întâmplă ca foştii iubiţi să păstreze relaţii civilizate, chiar cu o undă de amiciţie, în timp ce alţii deschid tranşeile unui război continuu, cu înjurături, zoaie aruncate în capul fostei iubiri, cu şicane şi bârfe mizerabile. Firesc ar fi ca sfârşitul dragostei să deschidă calea spre purtări blânde, îngăduitoare, să precumpănească amintirile frumoase din fosta dragoste, să nu facă legea amintirile cu jigniri, sudalme, ameninţări. Exemplu de frumoasă continuare a unei căsătorii destrămate îl găsim chiar în prietenia care s-a instalat între Stela Popescu şi fostul soţ, regizorul de teatru radiofonic Dan Puican. Stela, strălucitoarea Stela, a legat o amiciţie şi cu nevasta a doua a fostului soţ Puican, cu doctoriţa stomatolog aflată acum la braţul regizorului. De altfel, fostul soţ şi actuala lui nevastă o invitaseră pe Stela la masă sâmbătă, când vedeta deja murise, Stela se bucurase că i-au pregătit şalău şi pastramă. Cum s-a jucat soarta cu strălucitoarea Stela! Stela Popescu, doamna veseliei continue, a însoririi, a speranţei, nu ştia să duşmănească, nu ştia ce sunt încruntarea şi vendeta. A lovit-o nedrept în destin pe Stela marea tragedie a neamului românesc. A izbit-o pe copila Stela şi pe familia învăţătorului Popescu din Basarabia hăcuirea hărţii României de către despoţii planetei, care i-au făcut cadou lui Stalin sfinte teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord. De teama tancurilor armatei roşii, mama Stelei, cu fetiţa Stela de mână, a abandonat gospodăria din Basarabia şi s-a refugiat în Patria Mamă, în România. Tatăl a rămas deportat în Siberia pentru culpa de a fi învăţător român. Stela, săracă, a crezut în  talentul ei, o mângâiase o aripă de înger şi a urcat în vârful actoriei. L-a recuperat pe tatăl ei peste ani şi ani şi l-a răsfăţat gătindu-i mâncărurile preferate pentru a uita de viscolele Siberiei. Stela n-a cârtit niciodată împotriva României, ba mai mult, a declarat cu tărie care îi e motto-ul de viaţă: ”Sunt mulţumită că i-am făcut pe români bucuroşi!”. Stela a fost o româncă teribilă, care a privit demn, curajos în ochi moartea. “Nu mi-e frică de moarte, trebuie chiar să ne împrietenim cu moartea!” Un alt român genial a scris o poezie de dialog mândru cu moartea, nu i-a dat satisfacţia morţii că omul îi e subaltern. O întreba în versuri poetul român basarabean Grigore Vieru, ce ai zice, moarte, de ai avea o mamă şi ţi-ar muri, ce ai zice, moarte, de ai avea un copil şi ţi-ar muri, dar mi-e milă de tine, moarte, că nu ai nici mamă, nici copii! Stela Popescu a fost rudă a fiecărei familii de români, a intrat în casa fiecărei familii de români, dăruindu-le bucurii. A primit înapoi dragostea dăruită românilor de la poporul român, care zicea aşa, “Stela noastră”, de la românii care au pus în parbrizul maşinilor şi autocarelor poza mare a Stelei.

Pentru Stela Popescu se adunau românii la coadă şi când era în fruntea distribuţiilor la revistă, dar se aşteaptă la coadă şi când mii de oameni au venit să plece fruntea cu mulţumire lângă sicriul ei. Sute de candele au fost aşezate de români la intrarea în Teatrul Tănase. Dar multe candele şi lumânări au fost puse pe trotuar şi la câţiva metri, în faţa casei de bilete a teatrului de revistă. Nişte tineri au avut iniţiativa deşteaptă de a aranja candelele recunoştinţei ca să formeze din ele numele Stela.