Sterilitatea negativismului și negativismul sterilității

Urmăresc –deși nu întotdeauna cu plăcere-potopul de vorbe grele, de insinuări otrăvite și chiar de minciuni sfruntate-pe care anumite persoane care vor neapărat să țină afișul scenei politice, le aruncă în ograda adversarilor și trebuie să recunosc, fără reținere, că principalele lor calități sunt negativismul și sterilitatea. Să mă explic,așadar, respectând cutuma lui Voltaire:”domnilor, dacă vreți să discutăm, precizați-vă mai întâi termenii”. Înțeleg prin negativism acea manieră de a nega, din start, orice demers public, fără a enunța măcar un singur motiv plauzibil, făcând asta numai și numai pentru ca ideile adversarului să nu fie luate în serios. Înțeleg, de asemenea, prin sterilitate incapacitatea ca, într-o polemică, într-o confruntare de idei, după ce ai contestat proiectul adversarului,să propui, tu însuți, o alternativă constructivă pe care să o susții argumentat și convingător. Urmând ca, tot tu, să ne convingi pe cât mai mulți dintre noi, membrii colectivităților, să punem osul la treabă pentru ca, în final, să ne bucurăm, împreună, de rezultate.

Exemple găsim, slavă Domnului, pe toate drumurile. Cel mai frecvent întâlnit fiind al #rezistenților, care înlocuiesc până și cea mai simplă demonstrație cu onomatopeea, eventual, cu „vorbe triviale, incapabile a vi le reproduce” ( Nenea Iancu dixit!). Vorbe pe care mai fiecare dintre noi le respinge pentru motive ce țin de regulile elementare de politețe și de respect reciproc, mai puțin domnul președinte Klaus Iohannis, care le apreciază ca fiind „o declarație politică”. S-a ajuns până acolo încât „ a huidui” este considerat „un drept democratic”, după cum a proclamat   Gabriel Liiceanu. Fără,însă, a ne mai spune, nici până azi, dacă, o dată exercitat acest drept, următorul pas nu ar trebui să fie exercitarea datoriei civice de a pune ceva în loc.

 Numai că, în cei aproape treizeci de ani de exprimare liberă și necondiționată a „dreptului de a huidui”, avem tot mai multe dovezi ale unei incapacități funciare de a construi. Așa încât tare mă tem că din Legenda Meșterului Manole acești huiduitori de profesie nu au învățat decât lecția „zidului părăsit și neisprăvit”, dar nu și pe aceea a jertfei supreme, a dăruirii pentru o cauză nobilă, înălțătoare. Nu contest, este foarte posibil ca nu toate planurile începute sau doar schițate de adversarii unei viziuni politice sau economice să nu fie în totalitate realiste și aplicabile, dar asta nu însemnă că, automat, ele trebuie făcute una cu pământul. O analiză corectă, de bună credință, a elementelor viabile și, pe această bază, o punere în valoare a elementelor de continuitate a etapelor proceselor de evoluție a societății românești post-decembriste este, cu certitudine, cerința vitală a reușitei. Analiză care, pentru partizanii nihilismului multilateral dezvoltat, prezintă marele pericol de a releva și carențe ale ofertelor făcute în contradictoriu, dând câștig de cauză ofertei adversarilor. Situație în care este de preferat etichetarea negativistă și discreditarea, din start, a oricărei alternative.

Poate că nu m-aș fi încumetat să scriu aceste rânduri în alte ocazii, dar o fac având în vedere că ne aflăm în anul a două evenimente electorale cu un foarte mare impact asupra destinelor României și ale românilor. Primul fiind alegerea viitorilor reprezentanți ai României în noul Parlament European, care, la rândul său, va desemna Comisia Europeană, executivul comunitar unde aspirăm să avem un post de comisar. Din păcate, date fiind tot mai desele și tot  mai gravele cazuri în care înaltele instituții de la Bruxelles sau de la Strasbourg aplică țării noastre standarde diferite de cele cu care operează în situații similare și, de foarte multe ori, mult mai grave decât cele ce se petrec- sau numai s-a spus că se petrec!-  în România, mă încearcă temerea că un anume curent, dacă nu declarat  eurosceptic măcar euro-rezervat, va avea o oareșce putere de influență asupra votului românilor. Am mai spus-o și cred că este cazul să întăresc ideea că nu euroscepticismul sau, mai grav, un așa-zis Roexit, sunt soluțiile, ci un vot bine cumpănit , dat acelor candidați care ne-au dovedit sau suntem convinși că vor putea face dovada că știu să reprezinte  în Parlamentul European vocația constructivă, opțiunea proeuropeană a majorității covârșitoare a familiei românești și nu se vor apuca să își mai compromită –nu chiar cu orice preț!- țara și compatrioții.  Dar, pentru a spune lucrurilor pe nume până la capăt, nu trebuie să uităm nici faptul că personaje de lugubru renume cum sunt Monica Macovei, Cristian Preda sau Siegfried Mureșan nu au aterizat în Parlamentul European catapultați de un cineva nebulos și  abstract. Categoric nu! Ei au venit, aici, prin votul liber exprimat al unei importante categorii de alegători din arealul carpato-pontico-dâmbovițean, care se recunosc în discursul lor sau, lucru iarăși adevărat- au fost amarnic înșelați de o frazeologie sforăitoare globalist- sorosistă. Așa că nu absența la vot și nici apatia pretins neutrală reprezintă soluția, ci o corectă, argumentată evaluare a ofertei candidaților și a formațiunilor pe care le reprezintă, deci un vot în cunoștință de cauză. Vot care, la scara electoratului român, ar putea contribui să se ajungă la modificări salutare în raportul de forțe din viitorul Parlament European, înclinând,astfel, balanța în favoarea acelor formațiuni care nu vor să mai propună nici o Europă cu două sau mai multe  viteze și nici una în care entitățile naționale sunt amenințate cu pulverizarea și supuse unui alt fel de centru conducător teleghidat de un alt fel de binom. (Prietenii noștri știu, sunt convins, la ce anume binom mă gândesc…)

 Cel de-al doilea eveniment electoral al anului în curs îl reprezintă, firește, alegerile prezidențiale de la sfârșitul lui 2019. Iar întrebarea cheie sună așa: vrem ca, în continuare, România să aibă un președinte-dezbinator- în sinistra tradiție Traian Băsescu(două mandate) plus Klaus Iohannis (deocamdată numai un mandat)- sau a venit momentul să avem un președinte care să ne propună un proiect de țară constructiv,credibil și fezabil? Întrebare care se sprijină pe rușinoasa experiență a acestor aproape 15 ani în care nihilismul furibund al celor doi chiriași din Dealul Cotrocenilor nu a făcut decât să îi învrăjbească pe românii cu românii, din țară și de peste hotare, mascând,astfel, cu perfidă abilitate, incapacitatea funciară a acestor doi de a pune piatră peste piatră și de lăsa în urma lor altceva decât tot câte un zid părăsit și neisprăvit…

  Zid părăsit și neisprăvit pe care sterilitatea și negativismul l-au ridicat și încă încearcă din răsputeri să îl mai păstreze. Pentru câtă vreme încă și cu ce preț, asta vom vedea după ce vom trage linie și vom face bilanțul celor două examene electorale pe care le avem în față, în lunile ce vor veni. Fiecare în parte și toți împreună.