Stiloul şi piatra aruncată de un nebun

Au unii granguri ai lumii nişte gânduri otrăvite la adresa noastră. Să vină românii oriunde ca rude sărace cu căciula în mână, să se descalţe în hol şi să nu ridice privirea, iar vocea lor să fie abia şoptită. Tehnicienii români să-şi vadă combinatele ca mormane de fier vechi şi halele fără geamuri, loc pentru croncănitul corbilor. Aşa că să fie siliţi să culeagă în genunchi roadele unor pământuri depărtate, iar acasă copiii şi părinţii să nu mai aibă batiste pentru şiragul lacrimilor de dor. Uită bogaţii lumii că uşurinţa cu care circulă într-o săptămână prin patru continente este posibilă fiindcă o minte genială a observat secretele unui jet de gaze şi astfel s-au născut avioanele cu  reacţie, sprinterele cerului. Uită că această epocală descoperire poartă numele românesc Coandă. Şi mai uită îmbuibaţii planetei că atunci când parafează contracte uriaşe le semnează cu stilouri rafinate, iar cel care a inventat stiloul este tot un român Petrache Poenaru. Iar când averile lor cu cifre greu de pronunţat vin din afacerile cu ţiţei, iarăşi neglijează că sapa de foraj adânc care ieftineşte extracţia este creaţia tot a unui român teribil Bazgan, căruia nu i-au dat mai nimic din profiturile uriaşe. Graşi de nu-şi pot înnoda şireturile, burtoşii suferă de diabet, iar pentru că au rămas în viaţă ar trebui să ridice mulţumiri geniului românesc Paulescu, care a avut strălucita idee a tratamentului cu insulină. Şi cum bogaţii lumii ştiu şi să cotonogească, i-au furat premiul Nobel eminentului profesor român Paulescu şi l-au dat unui occidental de-al lor, căruia îi venise ideea terapiei mai târziu.
Dar toţi aceşti români de geniu erau şi fermecători, cu un destin presărat cu ciudăţenii, cu acţiuni de mare originalitate. Să ne amintim cum a curs soarta părintelui stiloului Petrache Poenaru, cel care a deschis ochii spre lume la începutul anilor 1800. Surprinzător în idei, Poenaru a fost atras în tinereţe de haiducii mahalalelor din Craiova, dar aceştia au râs când i-au observat stângăciile în mânuirea armelor şi caraghioslâcul de a purta mereu la el o călimară cu cerneală. Splendid sună şi cuvintele cu care şi-a înregistrat brevetul stiloului: “condeiul portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”. Un brevet internaţional de o valoare decisivă pentru scris, care a împins lumea înainte. Tinerelul Petrache Poenaru l-a vrăjit cu mintea lui ascuţită şi pe Tudor Vladimirescu, care l-a numit şeful lui de cabinet. Poenaru a mai avut o iniţiativă ce te pune pe gânduri, a aşezat pe steagul lui Tudor, pe steagul revoluţionarilor, culorile roşu, galben şi albastru. Întristat de trădarea care l-a ucis pe Domnul Tudor, viitorul inventator al stiloului modern a urmat studii în Paris, Viena, apoi a devenit profesor la “Liceul Sf. Sava”, scriind cărţi de algebră, geometrie şi înfiinţând şcolile publice săteşti. De numele lui Petrache Poenaru se leagă şi naşterea facultăţii de ştiinţe exacte cu inginerie de poduri şi şosele, arhitectură, topografie. Şi ca să dăruiască încă o idee excelentă poporului său, el a introdus sistemul metric zecimal. Destinul are hachiţe, iar lumea este strâmtă adesea. O rudă îndepărtată a inventatorului de geniu Petrache Poenaru, un fost actor nebun, Petre Poenaru, l-a lovit cu piatra în cap pe Eminescu în curtea ospiciului de pe strada Plantelor. Şi iată cum s-a jucat soarta cu “distribuţia” personajelor în viaţa lui Eminescu. Cel care în versurile lui a avut sclipirea genială de a prefaţa teoria relativităţii lansată de Einstein. Marele poet a fermecat multe femei, aşa că i-a căzut cu tronc şi femeii urâte, dar influente, Mite Kremnitz, căreia Regele Carol îi dicta memoriile. Există varianta că această femeie, poreclită Năsoasa de Veronica Micle, era şi spioană a împăratului Germaniei. De altfel, Mite Kremnitz, căsătorită cu medicul regelui, s-a încurcat şi cu Titu Maiorescu, rezultând şi un copil. Iar gurile rele sugerează că nu-i era indiferentă nici Regelui Carol. Aşa că Eminescu a căzut victimă şi unei intrigi oribile de alcov. De fapt, lovitura cu piatra nu a fost mortală, acest lucru a fost relevat şi de autopsie, cea care a menţionat şi faptul că Eminescu n-a fost bolnav de sifilis. Şi trebuie să ne pună pe gânduri faptul că, după ce a fost tratat fără mercur la o clinică din Austria, Eminescu s-a simţit bine, a revenit în ţară şi a tradus din sanscrită, o limbă veche de maximă dificultate.