Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un dar de la natură despre care se vorbeşte la modul general - spiritul autocritic - are atâtea exprimări particulare, încât ar trebui ca fiecare din acestea să aibă un nume. Spiritul autocritic se manifestă la unii oameni cât se poate de personalizat. Poţi fi perfect controlat în ce privesc relaţiile cu prezentul, dar să nu realizezi persistenţele unui trecut de sărăcie.
Pentru omul care a fost cândva prea sărac, ca să se mai compare cu alţii şi să sufere comparându-se, lucrurile de cea mai bună calitate, căpătate într-o perioadă de redresare economică, nu au nici acelaşi înţeles, nici aceleaşi funcţii cu lucrurile de cea mai bună calitate din viaţa celor care au fost dintotdeauna avuţi.
Câţiva dintre colegii mei de la Arhitectură erau bucureşteni, din familii cu nume vestite. Deşi pierduseră proprietăţile, părinţii acestor colegi, chiar şi în condiţia lor ultimă şi profund umilitoare de chiriaşi înghesuiţi în nişte odăi modeste, păstrau cu naturaleţe multe din obiceiurile traiului emancipat de dinainte de război. Tata nu poate să scrie decât cu un stilou Parker, mi s-a mărturisit fiul unui fost industriaş. Pe vremea aceea, prin anii 1960, un pix nemţesc sau franţuzesc era un cadou cu care te puteai mândri multă vreme.
Colegul s-a simţit îndemnat să-mi vorbească de Parker-ul tatălui său după ce, într-un moment de fudulie, i-am spus că, scriindu-mi povestirile de debut cu un pix primit în dar "din Occident", mă simţeam mai inspirat ca atunci când le scriam cu amărâtul de stilou Flaro-Sibiu din care curgea tot timpul cerneala. Tatăl meu, a mai zis în continuare colegul, are Parker-ul din 1932 şi n-a scris niciodată cu creionul sau cu un alt stilou.
Comuniştii ne-au luat casa, ne-au luat tablourile, iar din mobilier am plecat doar cu ce s-a nimerit şi la repezeală, dar Parker-ul tatei l-am ascuns, ca să aibă şi el o bucurie, când avea să vină acasă din puşcărie.
Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar de-a lungul anilor am primit în dar de la persoane, care socoteau că un scriitor trebuie să scrie musai cu stilouri de firmă mai multe truse Parker. Le-am pus pe toate "bine", nu le-am deschis, nu m-am atins de ele, nici n-am îndrăznit să mă imaginez scriind cu peniţă de aur. Între convingerile populare care se perpetuează, e încă în uz aceea că nu poţi fi scriitor adevărat dacă nu ai şi nişte pixuri ori stilouri deosebite.
Nenumărate pixuri şi stilouri deosebite. Memoria mea a reţinut, la modul inhibitor, povestea fostului deţinut politic, care nu putea să scrie decât cu Parker. În mintea mea, celebra marcă a semnificat întotdeauna o altă lume. Şi ce dacă am şi eu acum vreo şapte sau opt truse Parker?! Nu-s din lumea mea. Mai bine zis nu ţin de lumea resemnată în sărăcie, în care m-am format scriind cu creionul şi mai apoi utilizând, cu un sentiment de învingător dublat de evlavie, loialul meu pix "primit din Occident".
Ca să nu mai spun că după ce, din banii pe prima mea carte, am cumpărat o maşină "Consul" portabilă, m-am grăbit "să pun bine" Parker-urile, ca să dau de ele după câteva decenii, într-un fund de comodă. Elegantele truse cu pixuri cu bilă de platină şi stilouri cu peniţă de aur de 18 karate. Uscate, declasate, aşteptând, ca şi tatăl colegului meu închis din raţiuni politice, un stăpân căruia să nu-i mai fie frică de lucrurile de calitate.
