x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Subjustiţia salarizării unice

0
Autor: Marian Nazat 04 Sep 2009 - 00:00

Cam pe vremea asta, în urmă cu vreo douăzeci şi doi de ani, începeam să port roba de procuror. Îmi luasem rămas bun de la colegii de facultate şi, având în buzunar repartiţia guvernamentală, mă înapoiam acasă, la Turnu Măgurele. Despărţirea aceea îmi păruse cel mai groaznic lucru cu putinţă, după un pătrar de înălţare studenţească. Reveneam în urbea anostă de la marginea sudică a României cu sentimentul înfrângerii înfipt în suflet. Căci orice întoarcere e, în definitiv, un eşec! Nu plecasem pentru a mă întoarce, dimpotrivă!




Nădăjduisem că puterea de atunci va deszăvorî marile oraşe, astfel încât visul meu de mărire să se împlinească în spaţiul larg al capitalei. N-a fost să fie, aşa că, în vara ultimă a libertăţii neînzăbălate cu căpăstrul cărţii de muncă, am trecut pe la procuratură. Îmi pusesem pe mine costumul de banchet, deşi soarele pripea năucitor, şi m-am prezentat celor de-acolo cu nestăpânită timiditate. Şeful procurorilor turneni, Dumnezeu să-l aibă în pază!, m-a cântărit scurt şi m-a invitat la o cafenea. A comandat şi nişte coniac, dar l-am refuzat politicos. Nu mă nimerise, pur şi simplu nu mă omor cu alcoolul. Am stat la taifas cogeamitea, ţintuiţi de-o curiozitate reciprocă. Mai târziu, mi-a mărturisit că mă încercase, dorind să ştie dacă-mi plac "tăriile". În toamnă, organigrama micuţei unităţi mă şi cuprindea, eu venind cu entuziasmul şi convingerea că între mine şi Dumnezeu nu există decât Legea. (Ce înfumurare, ce insolenţă! Deceniile de maturitate m-au vindecat pe veci de trufia şi idealismul tinereţii!) O Lege care nu dă socoteală nimănui! Cu atât mai mult activiştilor de partid aflaţi destul de departe de stagiarul neînsemnat care eram. Învăţam anevoie să mă desprind de oameni, să-i privesc de la distanţă, fiindcă apropierea deformează judecata şi încurcă proporţiile, le amestecă primejdios. Un magistrat adevărat este cel situat în afara mulţimii, în exteriorul păienjenişului de interese şi păcate lumeşti. Din însingurare se naşte infailibilitatea magistratului, forţa lui, nu din alăturarea cu ceilalţi! Şi, slavă Domnului, regimul purpuriu nu înceta să ne separe! Păi, cel mai adesea intram în magazine pe uşile din dos şi cumpăram pachetele pregătite din timp. Trăiam cu toţii din raţiile zgârcit planificate, însă porţiile noastre aşteptau în linişte şi siguranţă dincolo de cozile înşirate oriunde "se dădea ceva". Separaţi eram şi prin faptul că partidul ne asmuţise asupra celorlalţi, transformându-ne într-un fel de carnasieri dresaţi să muşte oricând. Săptămână de săptămână descindeam în fabricile şi uzinele, în cooperativele din zona arondată, şi până nu găseam o nelegalitate nici că părăseam obiectivul cu pricina. Scriam întruna sesizări, ceream ferm şi imperativ sancţiuni şi măsuri de îndreptare a "răufăcătorilor", stricând şi schingiuind destine. Cum v-am şi spus deja, deseori magistratul, orbit de patimă profesională, uită tocmai individul ca miracol suprem al vieţii! De aici şi locul codaş al Justiţiei în clasamentele de încredere de la noi, părerile deloc pozitive ale populaţiei. Dar, pedepsită mereu, lumea sfârşeşte prin a se teme şi frica devine ea însăşi Lege, Legea Fricii! Înlăuntrul acestei legi a funcţionat societatea comunistă, magistratul fiind gardianul şi călăul  unei orânduiri structurate pe reguli precise şi rigide, nu rareori stupide. Oricum, judecătorul şi procurorul se bucurau de un statut aparte, recunoscându-li-se privilegiul de a fi altcumva într-o comunitate paralizată de spaime şi hrănită cu iluzia echităţii sociale. Uşor, uşor, statutul magistratului s-a degradat în asemenea hal în anii tranziţiei, că statul îmbăsescizat s-a hotărât să-l caricaturizeze. Cota de hârtie s-a împuţinat, aia de benzină s-a evaporat, telefonia fixă nu mai răzbate şi-n exteriorul birourilor totul e ajustat de pârdalnica recesiune. În schimb, numărul şi complexitatea dosarelor au sporit, ca şi atacurile politice şi mediatice la adresa sistemului judiciar. Considerată egala celorlalte două puteri, Justiţia concepută azi, culmea!, de juristul Boc va fi una a subfinanţării umilitoare. (Alaltăieri, pare-mi-se, premierul a ţinut să repete că magistraţii nu se pot situa deasupra legii. Sigur că nu, dar e obligaţia legislativului să ridice o lege la nivelul de importanţă socială al puterii judecătoreşti.) Iar subfinanţarea duce la subhotărâri şi subjustiţie! Abia acum se coc condiţiile crizei din Justiţia română. Puterea politică se vede în fine satisfacută în orgoliu-i nătâng de a-şi anexa o surată oarbă şi neputincioasă. Din această perspectivă, protestul judecătorilor e gestul ultimei tresăriri de orgoliu al bietei "autorităţi" sufocate de surorile vitrege. E strigătul disperat al făcătorilor de dreptate în ceasul pulverizării principiului separaţiei puterilor în statul ameninţat de falimentul naţional. Legea salarizării unice va goni din instanţe şi parchete alte sute de magistraţi, va lăţi golul căscat prin pensionările provocate pe criterii, chipurile!, de exigenţă euroatlantică. În curând, zeci de magistraţi vor fi datornici, întrucât lefurile nu le vor mai ajunge să-şi ramburseze creditele bancare. Sporurile tăiate cu satârul râvnei populiste de alde Pogea sunt exact ratele bancare ale robelor insolvabile de mâine. În loc de inamovibilitate vom avea insolvabilitate, semn al integrării depline în modernitatea lălâie a globalizării. Habar n-am cât entuziasm mai pâlpâie în inima tinerilor dispuşi să îmbrace roba de magistrat. Năravurile societăţii care-şi distruge şcoala şi modelele, sinucigându-se zilnic în direct, e pe cale să transforme puterea judecătorească într-o breaslă oarecare. Salariul îl mai separa de ceilalţi pe magistrat, care, în viitorul apropiat, va fi egal la gologani cu paznicii şi femeile de serviciu. Obsesia ceauşistă a apropierii justiţiei de masele largi populare e încă vie, n-a ostenit neam, graţie urmaşului cu fes proletar al scorniceşteanului. Mă tem însă că iminenta  subjustiţie, născută dintr-un avânt demagogic neostoit, va fi la fel de periculoasă ca şi injustiţia! Sau mai rea, deoarece sărăcia nu e în stare niciodată de iluminări, fie ele şi judiciare!  

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de