x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Summit în stil european

0
Autor: Adrian Severin 08 Apr 2008 - 00:00

Pentru Balcani deciziile Summit-ului sînt sursa unei noi ameninţări, consecutive posibilei ciocniri între fundamentalismele etno-culturale albanez, macedonean, sîrb şi chiar grec, pe care le-au stimulat

Pentru Albania Su­mmit-ul NATO de la Bucureşti a fost un succes. Pentru Macedonia, un eşec. Pentru Balcani deciziile Summit-ului sînt sursa unei noi ameninţări, consecutive posibilei ciocniri între fundamentalismele etno-culturale albanez, macedonean, sîrb şi chiar grec, pe care le-au stimulat. Pentru Caucaz ele anunţă noi complicaţii secesioniste, dar şi apusul proiectului revoluţionar de inspiraţie neoconservatoare întruchipat de neocezarismul shakashvilian. Pentru Ucraina redeşteaptă speranţa într-o emancipare naţională consolidată prin garanţiile date de integrarea în familia democraţiilor euro-atlantice, dar sînt şi semnalul că unitatea şi securitatea ţării trebuie căutate cu precădere în reformele organice interne susţinute de UE, iar nu în exaltarea geopoliticii portocalii. În rest, viitorul relaţiilor Ucraina-NATO va depinde mai puţin de formulele oraculare, cît de accentele tactice ale viitoarelor administraţii americane şi ucrainene.

 

Pentru membrii expuşi la atacuri neconvenţionale faţă de care metodele de des­curajare folosite în Răz­boiul rece nu mai funcţio­nează, Summit-ul a confirmat că, în timp ce securitatea este indivizibilă, umbrela ame­ricană este parţială. Bucuria tonomatelor “Bush” faţă de această concluzie nu ascunde faptul că avem de a face cu o dezangajare a SUA, prefigurînd şi riscul decuplării strategiilor de securitate europene de cele transatlantice. Practic s-a decis că aceia care nu sînt acoperiţi de scutul antirachetă instalat în baza unor acorduri bilaterale cu Washingtonul pot să îşi construiască un scut complementar, compatibil cu sistemul american. Pe ai cui bani, însă, şi cu ce tehnologii? NATO nu finanţează proiecte, aşa cum o face UE. Cine se simte vulnerabil va trebui, deci să găsească sursele financiare spre a se apăra “în comun” (sic!). Cum şi tehnologiile lipsesc, ele vor trebui achiziţionate de la ame­ricani, care le au. Iată tot atîtea motive ca ridicarea scutului complementar să fie amînată pînă la realizarea unei “identităţii europene de securitate şi apărare”, evident construită cu bani proprii.


În abandonarea obiecţiilor europene faţă de proiectul american unii au descoperit succesul preşedintelui Bush. În realitate, opoziţia europeană nu a fost niciodată atît de vibrantă pe cît a fost teza creării unei capacităţi distincte europene de apărare, susţinută în special de americano-scepticii francezi. În timp ce britanicii au văzut într-o atare teză perspectiva unei mai echilibrate distribuţii a poverii de a păzi securitatea europeană între cele două maluri ale Atlanti­cului, nemţii au sperat că pe temelia ei se va putea construi o antantă euro-rusă. Aici stă semnificaţia istorică a deci­ziilor summit-ului: euro­penizarea NATO. Victoria eventuală a Washingtonului rezidă mai puţin în împrejurarea că a primit autorizaţia aliaţilor, de care oricum nu avea nevoie, spre a-şi instala scutul în Europa, cît în promisiunea că scutul european va ţine seama de caracterul indivizibil al securităţii euro-atlantice, lăsînd astfel Americii un drept de intervenţie în politica de apărare europeană. Valoarea reală a unui atare drept depinde însă de “diavolul” franco-german care se ascunde în detaliile proiectului “complementar” al europenilor. Oricum, rămîne de văzut cît va profita NATO şi în special membrilor săi de la frontiera orientală această provincializare a Alianţei cu parti­ciparea americană redusă la simplă supraveghere.

 

În 1997, la Madrid, SUA şi-au impus punctul de vedere în faţa majorităţii aliaţilor, care susţineau o extindere robustă. În 2008, la Bucureşti, SUA au trebuit să se încline inclusiv în faţa vetoului grec, acceptînd o extindere nu doar mică, ci şi şchioapă. Faptul măsoară pierderea de autoritate a Americii, dar şi scăderea interesului său pentru NATO. De aceea, am putea spune că la Bucureşti nu am avut un summit, ci un sommet. “Ambiguităţile constructive” ale deciziilor adoptate, în ciuda clauzelor de rezervă, retragere, exceptare şi tergiversare în stil european, atestă totuşi că Alianţa res­pinge atît ideea “NATO-centrismului”, promovată de SUA, cît şi teza “dreptului de veto al Kremlinului”, reclamată de Rusia. Iată de ce Summit-ul de la Soci poate fi definit ca “Summit al refuzaţilor”.

 

Acolo însă s-a discutat concret exact tema cea mai importantă pentru un NATO condamnat să fie ori global, ori deloc, temă pe care Summit-ul de la Bucureşti, în cel mai bun caz, a eflorat-o: modelul de cooperare pentru apărare globală în cadrul unei ordini mondiale multipolare. Ne­concentrîndu-se într-o atare direcţie, reuniunea de la Bucureşti nu a putut depăşi nivelul mediocrităţii. Dimpotrivă, făcîndu-o, “Summit-ul refuzaţilor” deschide calea unei transformări istorice. Teamă îmi este însă că la Soci nu s-au proiectat punţi între spaţiul euro-atlantic şi cel ruso-asiatic, ci mai degrabă un pod pe deasupra bălţii europene, sugerînd că lucrurile serioase se discută tot între Casa Albă şi Kremlin. La Bru­xelles sunt doar recepţiile. 

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de