Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Politica înregistrează în vremea de acum conflicte şi certuri ce nu mai sunt doar "immanis", ca în gândirea lui Cicero, adică ambiţii care n-au în vedere decât interese personale. Privind cu revoltă la gâlceava dâmboviţeană trebuie să vedem şi cum e politica în ţări mult mai bine aşezate decât noi, fie că e vorba de urâtele ciocniri dintre Obama şi republicani în SUA sau de un ministru socialist francez care dă ordin de expulzare a unei familii de romi în acelaşi mod în care ar face-o un extremist de dreapta. Protestele româneşti împotriva proiectelor Roşia Montana sau gazul de şist nu mai cred că sunt strict legate de acestea. Cred, şi nu sunt singurul, că e vorba de o acumulare de frustrari şi umilinţe larg răspândite în baza societăţii.
Ce sens are discursul politic despre dezvoltare şi progres când evoluţia reală e spre o tot mai mare inegalitate sub dominaţia unor elite politice care îşi păstrează implacabil avantajele pe care le deţin? Un recent studiu publicat în revista de excelentă reputaţie "New Scientist" vorbeşte de "falimentul crescând al statului pe măsură ce cheltuielile făcute de elitele ce controlează cuferele guvernului se măresc necontenit?". Când oamenii obişnuiţi rămân cu tot mai puţin, situaţia poate intra în derivă spre un blocaj fără soluţie în limitele procedurilor democratice normale. Vorbesc despre elite dar nu e vorba nicidecum de oameni ce au ajuns sus prin merite ci de pătura ce deţine controlul banilor şi averii publice. Iar oamenii obişnuiţi sunt desigur cei ce muncesc tot mai din greu pentru aceleaşi venituri foarte modeste sau cei ce au diplome de şcolaritate dar nu au loc de muncă. Se vor găsi desigur unii să spună că nu sunt prea liberal, însă le amintesc ce scria I.G.Duca despre doctrina liberală: “Partidul liberal român ar fi nesocotit prescripţiile cele mai elementare ale doctrinei sale dacă ar fi lăsat pe cei slabi pradă celor tari...el trebuie să restabilească echilibrul social, stabilind limite peste care drepturile omului nu se mai împacă cu nevoile obşteşti".
Dacă această concepţie era afirmată în 1923, nouăzeci de ani mai târziu, într-o Românie membră a Uniunii Europene, ea nu poate fi mai puţin adevărată.
