Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 23 iulie a.c., săptămânalul "Observatorul militar" – vizibil pe www.presamil.ro – va aniversa 150 de ani de la tipărirea primului număr. Ziua Presei Militare va fi un moment de reflecţie pentru cei aproximativ 100 de jurnalişti activi în redacţiile centrale şi teritoriale.
Lor li se alătură doar sentimental, un număr mai mic de seniori, cu grade diferite, retraşi în poziţia de... simplu cetăţean. Ei au rămas cu amintirile unor vremuri apuse, marcate de măsuri arbitrare, menite a reaminti ziariştilor militari că au menirea de a fi doar simpli scribi, la curtea trecătorilor oficiali din ministerul care a fost cândva al armatei, acum fiind politizat la maximum...
Ce este presa militară? "Moara de vânt"! Asta susţine Iulian Patca, seniorul de la Cluj, care a publicat în aceste zile cartea cu acest titlu. El probează că oricât de talentat, inteligent şi curajos ar fi un jurnalist militar nu are decât trei perspective, după ce scrie un material critic. Prima este lipsa de reacţie a celor care ar trebui să soluţioneze situaţiile semnalate. A doua este mutarea în altă redacţie. A treia este mazilirea, pe un motiv total diferit de cel real.
Ardeleanul Patca a condus săptămânalul pentru ostaşi "La datorie", realizat de echipa de tineri care a scos primul număr necenzurat, în Decembrie 1989. Ulterior a fondat şi condus periodicul "Scutul patriei" destinat militarilor din Transilvania. "La datorie" a fost încredinţat ziaristului Ilie Zavragiu, fascinat de complexitatea omului de rând din armată. Tocmai vioiciunea publicaţiei pentru ostaşi, la care au contribuit Ilie Bâtcă, Ion Mârzac şi Vasile Moldovan a generat unificarea acesteia cu "Observatorul militar", ultimul număr fiind "un regal" oferit cititorilor sub conducerea lui Ştefan Diaconu.
Revigorat de "sângele tânăr" al redacţiei absorbite, săptămânalul armatei, sub bagheta lui Gheorghe Văduva s-a impus ca o publicaţie de atitudine, pe care ministrul Gheorghe Tinca o citea la prima oră, după apariţie. Văduva, doctor în ştiinţe militare, scriitor prolific, ofiţer cu ani buni petrecuţi la trupă, era în stare să scrie singur articolele necesare unui număr obişnuit! Noroc că mai erau şi "lupii tineri" din redacţie... Atât de temerare erau unele materiale, încât un general intenţiona să îi mute pe jurnaliştii militari să lucreze în barăci de lemn, pentru cuminţire! Lui Văduva i-a urmat Vasile Popa, care, în pofida echilibrului său a fost "catapultat" din presa militară, doar pentru a fi înscăunat un "indezirabil" de la un eşalon mai mare - Grigore Buciu. Acesta a scris fiecare editorial ca şi cum ar fi fost ultimul, până când unii oameni politici l-au "promovat" într-o altă postură...
Au urmat anii în care generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan, aflaţi succesiv în fruntea Statului Major General asigurau prezenţa jurnaliştilor militari la principalele evenimente ce au precedat şi urmat intrarea României în NATO. Mai mult, pentru şase luni, presa militară a trecut în subordinea şefului SMG, acolo unde îi şi este locul, ca în alte state aliate. A fost perioada de maximă libertate de expresie! La care a contribuit şi Gelaledin Nezir, cel mai bun purtător de cuvânt postdecembrist al Armatei României.
După care a venit dezastrul. Caricaturile lui Cristi-Vecerdea Criv au constituit pretextul dezlănţuirii orgoliilor unei neavenite în mediul militar, numită pe criteriul politic şi susţinută de "mateloţi" ahtiaţi după funcţii, deci motivaţi să cenzureze publicaţiile centrale. Şi pentru că rezistenţa la politizare a dus la un adevărat război între eşaloane, s-a redus tacit bugetul. Aşa că azi revistele "VIAŢA MILITARĂ" şi "SPIRIT MILITAR MODERN" au devenit o simplă amintire. Iar Radu Bîlbîie, managerul actual al presei militare a putut achita ultimele facturi ale "Observatorului militar" numai cu sprijinul amiralului dr Gheorghe Marin.
Asta în timp ce ministrul Apărării Naţionale a găsit bani pentru finanţarea nou createi Direcţii pentru Calitatea Vieţii Personalului! Un jalnic termometru politic, pentru o armată lipsită de satisfacţii şi speranţe. O realitate despre care "Observatorul militar" nu poate scrie nici "silenzio stampa". Altfel...
