Suspendăm suspendarea sau nu?

Nu ştiu să existe în istoria administraţiei moderne vreun guvern european cu atâtea acte normative importante întoarse din drum de justiţie. De fapt, anulând rolul constituţional al Parlamentului, regimul Băsescu a schimbat, de facto, drumul legii în Ro­mâ­nia. Guvernul adoptă o ho­tă­râre şi aşteaptă apoi, curios, să vadă ce vor spune judecătorii, aşa cum aş­teap­tă guvernele normale o decizie a par­lamentarilor. Să o numim de­mo­craţie de tip original? Democraţie „ori­gi­nală”, s-ar spune, am mai avut. Dar ce trăim acum mai poate fi numit oare”democraţie?” Probabil că denu­mi­rile au mai puţină importanţă. Dar busola realităţii ne arată vreme tot mai rea...

Povestea e mereu aceeaşi. Parti­dul-şi-guvernul anunţă demn mă­suri drastice şi inevitabile, care vor schimba soarta ţării. Pe urmă se dă o ho­tă­râ­re de guvern sau, mai probabil, o or­donanţă de urgenţă. Apoi, justiţia, într-o formă sau alta, pentru un motiv sau altul, anulează aceste acte şi le de­­clară ilegale. Nu-i nimic, spun cei aflaţi la putere, suspendăm aplicarea. To­tul intră în aşteptare. Nu mai există ur­genţe, proiecte, nimic. Peste siste­mul legislativ românesc se aşterne un strat gros de provizorat.

În felul ăsta şi cetăţenii, şi investi­to­rii români sau străini ajung să tră­ias­­­că un adevărat coşmar. Pensio­narii habar nu au cum o să le arate pen­sia într-o lună sau cinci. Nimeni nu mai ştie ce taxe va avea de plătit şi pen­tru ce. Întreprinderile nu pot face nici un plan sau o proiecţie pe termen lung. Aşa se face ca pensionarii ajung la spital sau chiar mor de inimă şi nervi, faţa în faţă cu o asemenea re­­a­­litate. Iar întreprinzătorii fug unde văd cu ochii, eventual traversând Dunărea.

În România lui Băsescu, suspen­da­rea senină pare a fi soluţia magică la orice încurcătură, ilegalitate sau ten­siune socială. Evident, nu pun aici la socoteală suspendarea preşedinte­lui. Ea e socotită complot sau lovitu­ră de stat. Orice şi oricine poate fi sus­pendat, în afara celui care suspen­dă. Pot urma la rând Parlamentul, jus­tiţia, libertatea presei şi însăşi Cons­tituţia. Tot ce încurcă.

Toate astea se întâmplă pentru că Traian Băsescu vrea să „moderni­ze­ze” statul rămas în urmă cu ajutorul sta­tului rămas în urmă. Vrea să ne sca­pe de birocraţie cu ajutorul biro­cra­ţiei. Insăşi gândirea lui politică şi ad­ministrativă e o parte din statul ră­mas în urmă, e o pagină „glorioasă” din istoria birocraţiei româneşti. Aşa că nici o măsură, bună-rea, nu pleacă la drum. Toate legile sunt pline de contradicţii şi de erori, o întreagă maşinărie uriaşă e pusă greoi în mişcare şi se dovedeşte incapabilă să funcţioneze. Evident, statul modern există şi are mijloace mai simple de acţiune. Una din armele lui e impo­zitul. Dacă s-ar fi aplicat un sistem de impozitare diferenţiată la nivelul pensiilor din sistemul militar, de pildă, am fi putut elimina elegant consecinţele unor abuzuri. Şi n-am fi ajuns să punem pe drumuri zeci de mii de oameni în vârstă. Sau să-i băgăm în spital sau în pământ.

Toate reformele propuse de Bă­ses­cu presupun mecanisme complicate, care nu pot funcţiona sau func­ţi­o­nează cu risipă maximă de timp şi de energie. Iată de ce cred că avem o şansă să scăpăm de birocraţie numai după ce scăpăm de el. De Băsescu.

Veţi spune că, precum Cato cel Bătrân, am o obsesie. Probabil. Pentru că sunt convins – democraţia şi pro­gresul României nu pot fi reali­za­te câtă vreme nu este înlăturată Cartagina.