Taina uitată a jocului

A nins vartos si fara teama. Incoltita din toate partile, iarna s-a inca­pa­tanat sa cearna povesti albe. Nescrise inca, si tocmai de aceea ispititoare, unele neverosimile. Gem pietrele de atata ger, si cerul suspina dupa ce si-a stins stelele. Deodata, si-a pitit Soarele in hrubele nevazute si s-a mutat pe pamant. Sa lumineze de aici, prin irisurile fulgilor de nea, si sa ne imbie la nostalgii amortite. Si sa ne imbran­ceasca in lumea de basm a co­pilariei, cand iarna era o zana, iar noi visam ca-i suntem printi. Ne­tematori si genuini. O asteptam povestind-o si repovestind-o din chiar clipa in care plecau berzele in tarile calde. De vreme ce pomii isi scuturau frunzele si roadele, iar ierburile piereau in noroaiele brumate, ce alta alinare pentru sufletele noastre gracile?

In timpul ala mitic, primavara era calaul iernii, si cum sa iubesti un calau? Vara se tara tern si lipsita de poezie, cu zaduful ei astupator. Toamna ploua innebunitor si cinic, un cimitir spre care curgea cortegiul naturii vestejite. Doar iarna imi bucura sufletul, cu silueta-i zvelta si alba, maiestuoasa. Ea aducea taina ce-mi strangea mirarile niciodata limpezite. Aerul se racea brusc si ingheta cat sa-i simt gustul crud. Il dumicam cu sfiala, sa-mi ajunga pana la dezghet. Lucrurile prindeau contur sub pojghita de omat, si nemarginirea se ingusta in orizontul cetos. Paraiasele incremeneau, ca si baltile, ca si Oltul cateodata. Candva si Dunarea se facuse pod de cremene sticloasa intre romani si bulgari. Treceau unii dintr-o parte in alta cu saniile trase de boi si intrau in legenda. Erau curiosi sa-i pipaie pe aia din Deal ori din Vale, dupa cum erau asezati in vetrele lor granituite de istorie. "Ba, frati-miu, da’ sunt ca si noi, fir-am ai dracu", parca am fi frati! Au tot doua picioare si doua maini, iar cativa vorbesc romaneste, ce mai minu­natie!", ziceau islazenii intorsi de peste ape. Rostogoleau vorbele din casa in casa si plamadeau nascociri despre lumea de dincolo de fluviu. Catre malul bulgaresc o coteam si eu, pe valea siberiana. Calcam greu prin troienele inalte si indesate, cu fata zbicita de vanturile campiei. Ma infiora gandul ca de acolo, din imensitatea antarctica, vor iesi haite de lupi, de animale fabuloase, monstrii salbaticiei. La orice scancet sau tipat mijeam ochii si ciuleam urechile ca nu cumva sa pierd clipa inchipuita la gura sobei. Arar, vreun iepure speriat o zbughea inspre palcurile de plopi si se topea in zarea tulbure. Latrau cainii in oboarele lasate in urma, iar trambe de fum legau satul de cer. Il tineau sa nu cada, sa nu se risipeasca niciunde. Numai turla bisericii statea teapana si trufasa, mereu aceeasi, indiferent de anotimp. In mijlocul campului hibernal sapam poteci si cazemate, ridicam oameni de zapada si chiuiam mai fericiti ca nicicand. Ecoul ne raspundea la fel de sprintar, semn ca duhurile bune se invesnicisera pe intinsoarea islazeana. Alteori, ne luam saniile si lunecam pe ochiurile de gheata, ne scaldam in praful cristalin si ne potoleam foamea cu bulgari dalbi si turturi. Seara ne intorceam dardaind si toiegiti, cu hainele bocna, copii de gheata. Imbujorati si sanatosi. Nesatui de joaca, adormeam cu teama ca a doua zi se vor fi topit nametii, ca basmul se va fi sfarsit inainte de a ne satura de vraja lui. Dis-de-dimineata ma holbam prin fereastra inflorita sa ma asigur ca zana nu plecase din prispa. O prindeam de rochia de promoroaca si-o imploram cu lacrimi siroaie sa mai ramana, sa mi-l calatoreasca pe Mos Craciun si sa ma trimita cu Sorcova. Si sa ma ingaduie sa-i strang in brate mieii abia fatati pe pale de fan aburind, intr-o fascinanta dezlegare de viata. Ce uimitoare era iarna in copilarie!...

Azi, copiii au uitat sa invete jocul in zapada. Parintii lor au transformat iarna din zana in zgripturoaica si au demonizat-o intr-atat incat cei mici o cerceteaza cu spaima. Ii sperie paradisul congelat dintre blocuri, obisnuiti sa li se taie aripile din pruncie. De la televizor afla ca iarna omoara oameni, blocheaza drumuri, ca isterizeaza reporterii si inchid scolile. Ca e alt chip al apocalipsei! Instrainati si insingurati in sinucigase retele de socializare, tancii nostri cresc cas si mutilati definitiv. Infricosati de splendoarea naturii si incapabili, prin neinitiere, sa-i priceapa misterul si sacralitatea. Vor creste stalciti si uscati pe dinauntru, niste prizonieri ai internetului. Insi virtuali in lumea virtuala.

Stiti ca in saptamanile astea albe n-am zarit prichindei tavalindu-se in zapada ori alergand cu saniile? Fericiti ca sunt copii zburdalnici si ca dreptul la joaca nu le este ferfenitit de nimeni. Ce trista iarna s-a itit de la o vreme!