x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Talent la împrieteniri

0
Autor: Tudor Octavian 28 Dec 2011 - 21:00
Exista si infirmitati, in majoritatea lor sufletesti, pe care nimeni nu le considera astfel. Cum ar fi ne­pu­tin­ta de a-ti face prieteni, de a te mo­dela prin trairi de grup. Intr-unul din foarte putinele lui des­chideri spre dialog, un coleg de facultate, atat de rezervat in re­la­ti­i­le cu toata lumea incat parea ca apa­ra un secret rusinos, mi-a spus: A avut tata prea multi prieteni, ca sa mai pot suporta si eu unul.

Ca sa-ti dai seama daca ai ta­lent la prietenie, trebuie sa-l pro­bezi, sa-i dai ocazia de a se manifesta. Putine prietenii se leaga de la sine si niciodata cu mai multi pr­e­dispusi deodata. Ca si in dra­goste, cateva esecuri in prietenie te pot speria si te pot inchide in tine pentru tot restul vietii. Mai ales cand e vorba de un esec de grup. La treizeci de ani, am frecventat un grup de camarazi care, dupa primele intruniri de regula catre seara, cand oamenii isi terminau treburile, m-a facut sa ma simt mandru ca-s acceptat. Erau toti artisti inca tineri, dar cu un nume bun in breasla si la public, insi deschisi la fire, care deveneau si mai deschisi dupa ce se imbatau. Nu mi-am dat seama de la inceput care era liantul grupului. Deoarece toti cei zece-doisprezece ferveti ai intalnirilor de seara, in acelasi hangar, in atelierul improvizat al mai varstnicului, ce parea a fi "locotenentul sefului", manifesta un respect marcat pentru "sef", m-am conformat si eu regulilor si i-am zis "seful nostru". Grup fara sef nu exista, iar cand pare sa nu existe, sefia e disimulata, e a celui care o refuza amintind mereu ca o refuza.

Curand am inteles ca nu fac fata ritualului de fiecare seara. Eu nu beau. Nu am pareri despre cat beau si de ce beau altii, dar evit an­tu­rajul alcoolicilor. Poate si pen­tru ca s-a baut destul in lumea in care am copilarit si in familie. De aceea tin minte vorba colegului care spunea ca avusese taica-su prea multi prieteni, ca sa mai poata in­dura si el unul. Artistii din grup beau pe atunci votca, numai votca, des­chizand protocolul pe la ceasu­ri­le sase, cu lauda nuantata a so­iu­ri­lor aflate in comert – Viborova si Sto­licinaia – si incheindu-l intr-o harmalaie entuziasta, catre miezul noptii. Eu plecam pe la opt, cand simteam ca se aduna in mine un punct de vedere neprietenos, iar ei au continuat sa bea si dupa ce eu i-am vizitat tot mai rar si dupa o vre­me deloc. Au baut pana ce au mu­rit pe rand de ciroza in ordinea varstelor, intre cincizeci si saizeci de ani. Sau au disparut complet din lumea artelor, consumandu-si ra­ta­rea in betii de oameni singuri, ui­tati de toti. N-am fost si nu sunt cu­rios sa stiu care din ei mai e in via­ta. A fost suficient sa citesc in zia­re cum se duceau unul dupa al­tul, cu "seful nostru" drept des­chi­zator de drumuri. Catre cimitir.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de