Tâmpiţi de băutură

Parcul Obor e plin de beţivi fără cămin, care bântuie locul ca orbii, fără să ia aminte pe unde calcă. Târăsc nişte pungi de plastic cu boarfe şi sticle, se culcă pe unde îi doboară alcoolul, moţăie când nu dorm, cu capul în piept pe băncile unde se îmbulzesc din zori până seara târziu pensionarii, astfel că pot fi luaţi şi drept vârstnici obosiţi de griji şi de viaţă. Iar noaptea îşi descarcă vintrele în peluzele cu flori şi iarbă, laolaltă cu maidanezii.

E ciudat cum homleşii şi câinii caută locurile cele mai curate, ca să le infecteze. Sunt mulţi şi unii şi alţii. Alcoolicii cotrobăie coşurile de gunoi şi apoi le răstoarnă pe trotuare, cu gesturi repezi, de oameni care o fac ştiind că nu vor găsi nimic de mâncare, iar când îşi hotărăsc pentru o vreme locul, o fac în preajma unor vaduri comerciale, tot aşa, cu aerul că nu se aşteaptă la nimic bun. Sunt cu zecile, poate mai mulţi.

Din când în când, Poliţia comunitară îi culege în camioane ferecate şi-i duce în adăposturi pentru săraci. Când îi urcă în cuştile acelea ponosite, alcoolicii sunt veseli nevoie mare, devin vorbăreţi şi pentru moment par marcaţi de un soi de luciditate de final de partidă. Fug însă din adăposturile primăriilor şi încep să roiască din nou prin parc, zdrenţăroşi, jegoşi, cu părul şi barba încleiate, cu privirea bovină, îndobitocită de viciu. Au avut o mamă şi un tată, unii au avut neveste, casă şi familie, dar băutura i-a nenorocit şi le-au nenorocit şi urmaşii, i-au stigmatizat şi le-au încărcat conştiinţa cu imaginea unui părinte ajuns gunoi social.

Soluţii par să existe, dar sunt costisitoare şi de regulă rezolvă pe termen scurt ce mai e de rezolvat într-un trup complet dereglat. E mai degrabă un mod de dezvinovăţire a societăţii decât o recuperare. Ce să recuperezi din minţi definitiv intoxicate, cu memoria răvăşită şi care n-au avut niciodată multă lumină în ele?

Alcoolicii din Parcul Obor n-au nimic din înfăţişarea unora care au prins şi vremuri foarte bune. Au decăzut dintr-o existenţă care n-a fost niciodată îmbelşugată şi ordonată. Au plecat în viaţă cu handicap şi au găsit o compensaţie şi o amăgire de moment în euforia paharului. Nu-s de condamnat, nu-s de compătimit, sunt pur şi simplu procentul de eşec al unei lumi într-un dezechilibru de durată. Când îmi ies în cale, simt exact ce simte şi soldatul în jurul căruia cad loviţi de glonţ camarazii şi-mi spun: Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt eu!

N-am nici un merit că nu pot să beau. Meritul e întreg al unora de dinainte care, fiind mereu afumaţi sau atinşi de băutură, m-au scârbit de mine, de imaginea celui care aş fi ajuns bând ca ei.