x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tânguire de-ngropare

0
Autor: Marian Nazat 05 Ian 2010 - 00:00
Mentorul meu a plecat spre discipolii cereşti. S-a strecurat dincolo cu aceeaşi discreţie cu care a trăit. Şi-a răsucit îndelung ţigara, a mângâiat-o ca pe iubita a mai statornică, şi a tăcut tâlcuitor. A zăbovit aşa o clipă cât viaţa asta de împrumut şi a făcut un semn firav cu mâna.

Părea a-şi lua la revedere de la noi, cei rămaşi să-i priveghem amintirile. Părea că se săturase de amăgirile lumeşti, de iluziile zadarnice. Părea că se bucură... Părea! Oricum, semnul acela a fost ultimul său gest. Suferinţa din urmă îl slăbise, micşorându-i trupul altădată robust. Nu mai avea ce aştepta, îşi isprăvise destinul. Şi ce destin darnic! A lăsat destule aici, însămânţând şi modelând entuziasme şi cariere, oameni fericiţi că l-au întâlnit. Deopotrivă şi norocoşi. Oameni care-l plâng astăzi şi-i mulţumesc pios pentru tot.

Acum, el stă nemişcat şi priveşte cerul prin întunericul dindărătul pleoapelor. Cercetează, cu migala ştiută, steaua în care se va muta. O ia cu binişorul, o cântăreşte cu sfială, ca-ntotdeauna când e să-ţi alegi veşnicia. Nici măcar nu e atent la vorbăria de prisos a preotului, la golul de iubire căscat în jur. Se gândeşte la cele de apoi şi parcă nu-i vine a crede că mai e ceva acolo. E prea lucid ca să se piardă în închipuiri deşarte. De s-ar scula niţel din eternitate, să-i spun ceea ce n-am apucat încă. Să terminăm dialogurile doar începute şi să-i strâng mâna aceea atât de generoasă odată.

Să-i vărs în palmă întreaga-mi recunoştinţă şi să-i sărut fruntea fierbinte. Cândva îmi era la îndemână, dar azi totul e în van. Timpul şi-a pierdut răbdarea şi ne cheamă la raport. Mă prefac că nu-l aud şi-i întorc spatele, să mă scutească! Cineva trebuie să-i ţină vii pe răposaţii cei dragi, cine să le poarte icoana?

Capela abia dacă-l încape, lemnul trosneşte îndurerat, cerându-şi iertare pentru vini neduse până la capăt. Printre florile înţepenite de gerul iernii, o lumânare pâlpâie stingheră. Flacăra ei se stinge deodată cu spăimântătoarea risipire a sufletului pornit spre vecie. O linişte compactă pogoară şi umple bisericuţa. Din tavan picură stropi de catran, picură... Coboară nelumina, neagră ca smoala, şi moartea ni se strecoară în carne fără să simţim, fără să i ne împotrivim.

Mă trezesc brusc singur, mi s-a prăbuşit şi ultimul stâlp de susţinere în existenţa ce se tot împuţinează. Omul hărăzit să-mi fie soartă nu mai este. S-a prăpădit înălţându-se mentorul meu, Ovidius Stelian Păun, Dumnezeu să-l binecuvânteze!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de