Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mentorul meu a plecat spre discipolii cereşti. S-a strecurat dincolo cu aceeaşi discreţie cu care a trăit. Şi-a răsucit îndelung ţigara, a mângâiat-o ca pe iubita a mai statornică, şi a tăcut tâlcuitor. A zăbovit aşa o clipă cât viaţa asta de împrumut şi a făcut un semn firav cu mâna.
Părea a-şi lua la revedere de la noi, cei rămaşi să-i priveghem amintirile. Părea că se săturase de amăgirile lumeşti, de iluziile zadarnice. Părea că se bucură... Părea! Oricum, semnul acela a fost ultimul său gest. Suferinţa din urmă îl slăbise, micşorându-i trupul altădată robust. Nu mai avea ce aştepta, îşi isprăvise destinul. Şi ce destin darnic! A lăsat destule aici, însămânţând şi modelând entuziasme şi cariere, oameni fericiţi că l-au întâlnit. Deopotrivă şi norocoşi. Oameni care-l plâng astăzi şi-i mulţumesc pios pentru tot.
Acum, el stă nemişcat şi priveşte cerul prin întunericul dindărătul pleoapelor. Cercetează, cu migala ştiută, steaua în care se va muta. O ia cu binişorul, o cântăreşte cu sfială, ca-ntotdeauna când e să-ţi alegi veşnicia. Nici măcar nu e atent la vorbăria de prisos a preotului, la golul de iubire căscat în jur. Se gândeşte la cele de apoi şi parcă nu-i vine a crede că mai e ceva acolo. E prea lucid ca să se piardă în închipuiri deşarte. De s-ar scula niţel din eternitate, să-i spun ceea ce n-am apucat încă. Să terminăm dialogurile doar începute şi să-i strâng mâna aceea atât de generoasă odată.
Să-i vărs în palmă întreaga-mi recunoştinţă şi să-i sărut fruntea fierbinte. Cândva îmi era la îndemână, dar azi totul e în van. Timpul şi-a pierdut răbdarea şi ne cheamă la raport. Mă prefac că nu-l aud şi-i întorc spatele, să mă scutească! Cineva trebuie să-i ţină vii pe răposaţii cei dragi, cine să le poarte icoana?
Capela abia dacă-l încape, lemnul trosneşte îndurerat, cerându-şi iertare pentru vini neduse până la capăt. Printre florile înţepenite de gerul iernii, o lumânare pâlpâie stingheră. Flacăra ei se stinge deodată cu spăimântătoarea risipire a sufletului pornit spre vecie. O linişte compactă pogoară şi umple bisericuţa. Din tavan picură stropi de catran, picură... Coboară nelumina, neagră ca smoala, şi moartea ni se strecoară în carne fără să simţim, fără să i ne împotrivim.
Mă trezesc brusc singur, mi s-a prăbuşit şi ultimul stâlp de susţinere în existenţa ce se tot împuţinează. Omul hărăzit să-mi fie soartă nu mai este. S-a prăpădit înălţându-se mentorul meu, Ovidius Stelian Păun, Dumnezeu să-l binecuvânteze!
