x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ţara e iarăşi un şantier, scapă cine poate

0
Autor: Miruna Munteanu 13 Dec 2010 - 19:45

Nu-i înţeleg pe nostalgicii comunismului, tot mai numeroşi potrivit so­ciologilor. Tragedia prezentului nu vine din faptul că vremurile s-au schimbat prea mult, ci, dimpotrivă, că au în­ce­put să semene alarmant cu ultimii ani ai „Epocii de aur”.

Atunci ca şi acum, populaţia a fost forţată să suporte fără anestezie curbe vertiginoase de sacrificiu. Cu efecte similare, chiar dacă induse prin mecanisme diferite. Până la urmă, nu contează prea mult dacă rabzi de foame pentru că nu se găsesc alimente, sau fiindcă nu îţi permiţi să le cumperi. Fie că statul opreşte furnizarea de căldură, fie că o face atât de costisitoare încât te debranşezi singur, frigul rămâne la fel de greu de îndurat.

La fel ca în urmă cu 20 de ani, conducătorii ţării par tot mai rupţi de realitate. Cu cât criza se adânceşte, cu atât discursurile lor devin mai triumfaliste. Se bat cu pumnul în piept şi se extaziază public în faţa „mă­re­ţe­lor realizări” ale regimului. Retorica puterii pare inspirată chiar din izvoarele clasice ale propagandei proletcultiste. Auzind-o deunăzi pe Ele­na Udrea declarând semeaţă că „ţara toată-i un şantier”, mi-a venit brusc în minte celebrul refren al anilor ’50: „Macarale râd în soare argintii...”.

Pe vremea lui Ceauşescu se raportau succese fulminante în întrecerea socialistă, producţii-record şi depăşiri de plan năucitoare. Miniştrii de azi dau dovadă de aceeaşi fantezie în interpretarea indicatorilor economici. Se laudă cu proiecte încropite doar pe hârtie şi inaugurează cu fast autostrăzi inexistente. Sunt la fel de obtuzi, de incompetenţi şi de slugarnici ca predecesorii lor din anii ‘80. Nu e de mirare, de vreme ce au fost selectaţi după criterii similare. Calităţile esenţiale promovării? Obedienţa faţă de lider, tupeul şi lipsa de scrupule.

Modelul partidului-stat a fost reimplementat cu succes. Administraţia a fost, din nou, complet politizată. Dar nu numai ea. La fel ca în „Epoca de aur”, ascensiunea profesională sau socială este tot mai mult condiţionată de apartenenţa la gaşca puterii. O demonstrează, dureros, „stenogramele” de la Hunedoara. De reţinut vorbele memorabile ale PDL-istului Cristian Vladu: „Mai sunt doi directori dintre cei vechi (...), în rest i-am ras pe toţi. Restul sunt de-ai noştri. Am ras tot, am frezat tot!” Aşa se face reforma statului. Tot aşa s-a construit şi omul nou.

Asemănările nu se opresc aici. Interceptarea telefoanelor ni se pare din nou firească şi puţini se mai indignează ca avem acum mai mulţi securişti decât în 1989. Au apărut prompt şi menestrelii de curte, gata oricând de-un omagiu bine remunerat. Dar asemănarea cea mai terifiantă mi se pare alta: tot mai puţini tineri îşi imaginează viitorul în România. La fel ca în urmă cu două decenii, salvarea individuală – departe de ţară – a devenit singurul vis colectiv.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de